Carmen SorescuCarmen Sorescu
13.01.2023

Eva

Era spre dimineață, la ora aceea incertă, decadentă, molcomă, când nici destinele încă nu erau hașurate și până și îngerii dormeau. Deschisesem ochii într-o casă în care abia mă mutasem, iluminatorul stradal fixase un tablou de umbre pe pereți, spart din când în când de foșnetul crengilor și mai ales de șuieratul autobuzelor, de fapt făceam un efort să aud, voiam să-mi dau seama cât este ora, era trecut de cinci, îmi spuneam. Visasem ceva despre timp și spațiu și mă trezisem brusc dar nu foarte speriată în această cameră, puțin rece cu vedere spre un bloc de locuințe foarte înalt care îmi dădea impresia unui fagure uman, și, de unde, în puțin timp aveau să iasă la bâzâit tot felul de oameni. Alături de mine Eva încă dormea, citeam pe chipul ei liniștea și pacea, greoaie, împotmolite, ca două bunici pline de plăcinte pentru copii, de aceea dimineața nu citesc, o privesc doar pe ea și e suficient, faptul că era în altă lume îi făcea pielea mai lăptoasă, divină de-a dreptul. Visasem o formulă sau o teoremă, dar, odată ce mă trezisem, se spulberase în razele difuze. Păcat că atunci când se luminează nu mai sunt Einstein, îmi spuneam ironică. Nu mă puteam lega de nimic, în somn nu avusesem niciun punct de reper, pur și simplu mă deșteptasem cu această concluzie pentru care puteam lua premiul Nobel. Fiica mea încă dormea lângă mine, albă, fină, vaporoasă și foarte iubită, ea însăși o rochie de mireasă care se cosea numai și numai din ea pe zi ce trecea. Mi-am lipit fruntea de tâmpla ei, pulsa încet, încet, îi simțeam sufletul plăpând și palid, dormea și el, atunci un tunel lung s-a născut și am ajuns la ea, în interiorul ei, cumva universul și toată esența lumii acolo începeau. A deschis ochii puțin, pesemne că soarele matinal, oarecum timid, oarecum obraznic, cristalin o răvășea plăcut. S-a întins cu brațele ridicate și a început să se foiască, când pe-o parte, când pe alta și cu acest prilej toate celulele lumii s-au împrăștiat în aer. Dădea viață în jur și totodată era asistată parcă de ochi ascunși. Iar eu, deși singură, doar de Paști mai văzusem atâția oameni strânși să ia lumină. Și ce era frumos era că în fiecare dimineață repeta toate astea, ca și când cu fiecare nouă zi mecanismul era luat de la capăt, iar punea cărămizi, lipea fatalități dar nu era ca și cum s-ar fi demolat de la sine și era ca și când procesul era continuu și de neoprit. Capul mi se făcuse un clopot imens care voia să anunțe pe toată lumea de această minune, numai că limba lui răsuna doar în mine, știam că fiecare mamă are în pat minunea ei, așa cum pe vremuri și Maria avusese în iesle copilul ei; iar acest sentiment de copleșire m-a trântit la pământ, făcându-mă mică, din ce în ce mai mică. Totul de-acum era în mâinile Evei, îmi spuneam, sau poate că fusese încă de la naștere și nu văzusem. Viața nu e un simplu obiect care-mi aparține mie sau altcuiva, ea trece prin noi toți, prin copaci, prin pământ, prin ziduri, e atât de fluidă încât chiar dacă nu îți dai seama, și tu cel care citești ești pătruns chiar în clipa aceasta de fluxul ei de la mine la tine sau invers prin acest schimb de cuvinte. Am avut și eu părticica mea la acest iureș reținut, discret care a trecut pe nesimțite ca apa care iese din matcă și se umflă, se umflă, se întinde până cuprinde, până te cuprinde; iar tot ce se va întâmpla de azi înainte cu mine este absolut irelevant. Poate că nu era nimic nou de învățat despre viață ci doar eu despre mine: făcusem un copil care era și cer și pământ în același timp, în ea se unea orizontul, și așa, ani de zile, poate aveam să privesc nesătulă.

Eva încă nu dădea semne că vrea să deschidă ochii de-a binelea sau poate chiar nu putea, ceva o atrăgea din nou în adâncul ființei, în starea ei primă, pură, morală, leală, loc unde avea de curățat și de limpezit, acolo unde eu nu aveam niciun fel de acces și totul era doar al ei; și se curăța, se curăța, de trecut, de neplăceri, toxine, resturi, impurități, așa cum fac clăbucii mării în efectul cappuccino. Desigur, și cearșafurile amestecate deasupra ei care o învăluiam ca în spuma laptelui și amplifica imaginea frăgezimii. Era ora aceea când soarta nu era conturată, eclozată și totul era încă acoperit, ascuns. Odată ce ea s-ar fi trezit ar fi făcut planul zilei cu bagheta ei magică care nu greșea niciodată și atunci aș fi știut și eu ce fac. Senzație reală sau iluzie, nu știu exact ce a fost, m-a dus cu gândul la parte a universului, la uniunea cu tot ce ne înconjura. Eva era răspunsul a tot, deodată nu mai era fiica mea ci natura însăși. Tot ce aș fi fost întrebată la ora aceea m-aș fi uitat la ea, în ochii ei, în inima ei, pe pielea ei, pe corpul ei și acolo erau dezlegările tuturor întrebărilor. Cum să nu am curaj cu așa armă lângă mine. Mai ales o vedeam cu ochii minții, deocamdată, cum se ridica și pătrundea în zi, în viață, la fel ca atunci când era și mai mică și se ducea la școală pe aleile ninse, înainta singură, răzbătea prin munții de zăpadă, prin lecțiile de la școală, la fel săpa scurtături să învețe mai bine și mai repede. Nu semăna deloc cu mine, poate că armonia și împăcarea, potolirea tuturor simțurilor, contactul cu lumea tainică o îndepărta și mai mult de mine. La rândul meu, cât aș fi încercat să-mi împrospătez imaginea ei de când era mică, înfășată, apoi de când făcuse primii pași, de când pronunțase primele silabe, cât aș fi încercat să-mi aduc aminte nu reușeam, chipul ei adormit îmi ștergea memoria, pentru că înfățișarea ei era a unei icoane, și de câte ori aveam în față un simbol al vieții eterne mă ciobeam și mă tăiam curgându-mi la fel de mult sânge. Înfrântă cu atâta grație la picioarele ei. Cu atât mai mult, tabloul în curând se va mișca, aproape va pluti, va vorbi, încet și rar, dar nu va cere nimic. Eva nu cere niciodată nimic. Doar pixuri și caiete. La fel ca un pictor surprindeam ipostaze ale divinității din ea nu din minte ci din simpla atingere a obrazului, aveam, deci, un avantaj. Am încercat într-o zi, m-am așezat la șevaletul ei din cameră, o priveam și atât, orice culoare murea, murea pe măsură ce o gândeam, nici măcar nu am atins pensula, niciuna nu se potrivea. I-am arătat pânza albă și i-am fi spus. Asta, ești tu! A zâmbit și a spus: Ba ești tu! Am continuat făcând jocul mai departe: Cred că e bunica, mai degrabă! Sau Andra, uite ce semănăm! Doar suntem rude. Dar parcă aduce și cu Ana. Ai dreptate, și cu Sara. Dialogul s-a terminat lăsând loc tăcerii să vorbească, apoi s-a așezat lângă mine, am rămas așa minute bune privind albul imaculat, după care s-a ridicat și a spus: Ce ne facem! Parcă aveam o pacoste de dus, deodată aveam de cărat o piatră de moară, cum am fi făcut față acestei identități…

Natura își face singură drum, nu trebuie să spui unui mugure ce să facă, el știe, și în această dimineață am înțeles de ce Eva de câte ori îi spuneam câte ceva, spunea: Știu! La început verificam, mă gândeam la acele haine de împărat doar de fațadă, dar am încetat din ziua când am lăsat-o singură la Universitate în stație și mi-a spus că știe să vină acasă. O tot băteam la cap, dacă e mă suni, dacă e te uiți pe hartă, pe gps, ea tăcea, din când în când mai spunea că știe. Apoi am plecat, după puțină vreme am întors capul și nu am mai văzut-o, atunci, pentru prima oară am simțit un cuțit in stomac. Am vrut să sun, dar am renunțat, și azi când mă despart de ea acel pumnal imaginar dar dureros îmi străpunge abdomenul, habar nu am cum apare, ce fel de sentimente îl secretă, e făcut totuși din carnea mea și ar trebui să regreseze, sper, într-o zi să dispară, așa cum a și apărut.

Citeam undeva că omul de la naștere e liber, independent, mașinal nu vrea să fie singur, vrea să aibă prieteni, apoi alterat de societate nu mai vrea sau mai grav, acrit și mai mult vrea să-și facă prieteni pentru a petrece timpul neavând ce să facă cu el, să-l împartă cu alții sau pentru a bandaja rănile, dar bandajele se murdăresc, se îmbibă cu puroi, iau asupra lor mizeria și când rana s-a vindecat feșele cad de la sine sau sunt aruncate și schimbate cu altele noi, curate. E natural să fim jegoși, mai ales prin gesturi. Să te dai bine pe lângă cine ai de câștigat, nu e de blamat, așa e firesc. Nici eu nu vreau să mă dezlipesc de Eva, cu fiecare dimineață încă o mai nasc, încă mai am ceva să-i dau, să-i spun. Dar, toate astea s-au mai întâmplat!