O bunică la sat

Există în mulți dintre noi o nostalgie a sărăciei și a suferinței, în special în preajma sărbătorilor de iarnă. Chiar dacă nu a fost și nu a arătat niciodată așa, ni se face un fel de dor de o bunică albă, încovoiată, fierbând lapte într-o casă cu miros de ierburi și de lemn încins.

Dor de biscuiții și ciocolățelele ascunse în cizmele uzate, de un Moș Crăciun un pic beteag, înghețat, aprig uneori, puțin surd, puțin neîndurător, neînvățat cu tabletele, I-Pad-urile și toate aceste însemne ale modernității.

De ulițe strâmte, de picioare degerate, de cruci de lemn înzăpezite, de găuri în mănuși, gări fără nimeni, câini lătrând la lună, căldura amețitoare din sobe. Și de pâinea neagră muiată în apă, presărată cu zahăr, mâncată cândva, Dumnezeu mai știe dacă da sau nu, pe lângă vreo margine de drum, printre copii gălăgioși.

Fac parte dintre marii vinovați de incurabilă nostalgie. Idealizez trecutul, îl integrez în mine cu desene de oameni imposibil de poetici și cu întâmplări neîntâmplate. În amintirile mele cele mai dragi nu apar hotelurile cele mai frumoase în care am ajuns cu părinții mei, demult. Nu apar salatele mamei spectaculos ornate, prăjiturile ei sofisticate, mesele îmbelșugate, mobilele frumos lăcuite ale casei, rochițele cu buline și dantele, în care mă îmbrăca bunica, nici scaunul cu spătar înalt și drept pe care stăteam să-mi scriu temele. Nici lecțiile de balet care mi-au însoțit mai toată copilăria, nici povestirile fascinante ale lui Turgheniev, citite mie cu voce tare de mama și de mătușa Tania, nici corul pe voci, nici șampania sărind veselă din sticlele groase, de sărbători.

Bunica din gândul și din inima mea, chiar dacă nu a arătat niciodată așa, e albă ca prima zăpadă, tace cu capul plecat, nu poartă eșarfe, nici blugi, nu merge la coafor, nu își injectează botox, nu știe de poșete, nici de călătorii exotice. Drumurile ei s-au oprit acolo unde ochiul a tras linia orizontului, lângă ultima pădure. Bunica din gândul meu trăiește cu puțin și se tot închină la icoane. Are șorț și broboadă.

Nu știu cum să scap de ea și de spectrul tristeții ei. Și de sărăcia ei. Nu știu cum s-o înlocuiesc. Nu știu cum s-o învelesc cu podoabe și să-i vopsesc părul. Nu știu cum s-o duc la mall și în târgurile de Crăciun ale Europei. Nu știu cum s-o fac tonică, s-o pierd prin spa-uri și prin centrele de detox ale lumii.

Nu știu cum să mi-o imaginez așteptându-mă cu midii și caracatiță, de Crăciun.

Nu știu cum să-mi desenez sărbătorile de iarnă fără ea, cea din gând, cea simplă ca un fir de busuioc, așteptându-mă cu pâine coaptă, doar cu atât, la un geam peste care, Doamne, ninge. Și tot ninge…