Carmen Sorescu 
Faena (IV)
Stau pe marginea ferestrei și privesc orașul înghețat, aici e locul ideal unde orice puroi se drenează de la sine și sângele infectat din venele conectate la crengile pe care le-am scuturat de zăpadă se scurge în afară făcând loc altuia. La răsărit cerul e roșu-roz străbătut de dârele câtorva avioane, copacii goi, puținele frunze nu se mișcă, îmi hrănesc mintea cu firimituri, cioburi ale unor zile care nu se vor mai întoarce niciodată. Ninge lin. Cea mai sațiabilă hrană tot trecutul rămâne. Un porumbel m-a văzut și a poftit, a venit de partea cealaltă a geamului, și se uita cu un ochi albastru la mine, chiar dacă aș fi vrut să-i rup din mine o bucățică sigur nu i-ar fi plăcut, așa că i-am adus grâul încolțit pus de la Sfântul Andrei, acum crescut de aproape 10 cm. S-a uitat din nou cu același ochi albastru și a plecat, am plecat și eu. După o vreme și-a adus niște prieteni, rude, era mare gângureală, așa i-am și auzit și am venit lângă ei. Din păcate nu am reușit să-mi mai recunosc prietenul din mulțime, dar, ceva mai târziu, încet, încet, unul câte unul porumbeii începuseră să plece, doar el a rămas mult după aceea, uitându-se la mine cu același ochi albastru. Și mă gândeam că dacă mă nășteam câteva mii de kilometri mai la dreapta sau poate mai la stânga României sau mult mai la Sud, în Africa, Dumnezeul meu de la naștere despre care mi s-a vorbit și pentru care am fost botezată nu ar mai fi fost decât sub forma lui Allah, Budda ci poate chiar sub forma unei păsări. Aș fi fost cu totul alt om, cu alte tradiții, altă dietă, altfel de rugăciuni, cu altă credință. Îmi place nespus ideea de-a crede în ceva intangibil, inimaginabil, fantastic, și poate că asta e „credința: să crezi în ceva ce e de necrezut!”
Închid ochii și încerc să fac pe porumbelul, să privesc Pământul de sus, așa cum e el filmat dintr-o dronă sau chiar din avion, văd biserici, sinagogi, mochei, tot felul de temple pe care le-am mai înșirat. Datorită acestei diversități tind să cred că Dumnezeu, deși nu are chip, e foarte animat, toată lume îi cântă, îi aduce ofrande. Nu avem voie să-i facem chip, nu știu cine a decretat asta și de ce, dar e aberant să-l faci pe Dumnezeu un bătrân pe un nor care pocnește din degete și face o mie de iaurturi, da, la fel ca în reclamă, nici măcar simbolic, aluziv, metaforic, nici măcar. Rolul de magician oricum i se atribuie des, foarte des, oamenii chiar asta așteaptă să vadă minuni, iepuri din pălării.
Ar trebui să nu mai vorbesc deloc despre Dumnezeu, să-l las să-și facă treaba, ordinea, dezordinea, să nu-i mai iau din competențe, nici eu, nici voi, să nu-l mai folosesc pe post de colac de salvare și mai ales să nu-l mai fac țap ispășitor și să dau vina: Așa a vrut Dumnezeu! – pentru că asta îmi amintește de școala generală când învățătoarea găsea o hârtie mototolită pe jos și copiii începeau să dea vina unul pe altul. Nu era nevoie să e găsească adevăratul vinovat pentru că fiecare clasă avea „fraierul” de serviciu care lua tacit asupra lui și încasa tot, era de regulă unul și același mereu, un băiat orfan, pricăjit, un copil slab în care toți ceilalți loveau, nu doar pentru că era piele și os, dar mai ales pentru că nu avea părinți și nu-l putea apăra nimeni. Se întâmplase odată să se dea vina pe altul, dar a doua zi a venit mama lui la școală, țipa cât o ținea gura prin curte, pe holuri, era o femeie măruntă și grăsuță și în fața ei părea că nici directorul școlii nu stătea, de atunci nimeni nu a mai dat vina pe progenitura ei. În ziua aceea când toți îl arătau cu degetul pe tăcutul neînsemnat, din grupul fetelor m-am trezit vorbind: Hârtia mototolită e a mea! Iar eu cea cu note bune, cea pe care învățătoarea o lăsa să-i țină locul uneori, cea care treceam printre rânduri și controlam temele, batistele etc, am făcut și eu o greșeală, nimeni nu a mai zis nimic, tăcerea monumentală a făcut ca lecția să meargă mai departe fără urmări. Numai că eu nu am gândit ca o faptă bună față de coleg ci ca una rea față de învățătoare, mințisem. Cel puțin un prim argument al acestui proslogion este că Omul, în toată încercarea lui, nu e Dumnezeu. Al doilea argument, toți cei care încearcă devin diavoli, și cazul meu. Diavolul nu e capabil de regrete. Nu am regretat, prin urmare, nici eu.
Dacă s-ar fi întors cineva, măcar unul dintre noi… Și când spun asta, am în minte imaginea copiilor care se întorceau la școală pe la mijlocul lecției pentru că fuseseră trimiși acasă după caietele de teme, erau înghețați, roșii la față, noroiți, și mai mult, cu tema nefăcută, măcar așa să se fi întors cineva… și să fi spus ceva, orice, dar să fi venit așa cum veneau ei înfrânți de frig și cu minciunile în buzunare.
De când mă știu am la gât o cruciuliță cu Isus răstignit, viața mea trece prin ea, și invers, viața mea iese zi de zi prin ea, este ca o ușă. De foarte multe ori am lipit-o de buze, dar de multe ori am și ascuns-o sau am dat-o jos. Dacă am mers la o petrecere îmbrăcată într-o rochie cu decolteu, desigur, că am dat-o jos, contradicția era prea mare, pielea goală nu se „asorta” cu Isus aproape mort, alteori mi s-a spus să ascund cruciulița sub bluză și am respectat regulile țării respective etc, dar, de câte ori am ținut mâna pe aurul de 14 K, ușor arămiu, vechi, a fost ca și cum aș fi ținut-o pe mama de mână, ea știa ce e cel mai bine pentru mine iar eu nu trebuia să mai fac nimic, dar asta nu contează, contează doar că am impresia că eu am sfințit-o și nu altcineva, eu i-am dat puteri prin faptul că am crezut în ea și nu invers, la fel cum îmi spunea mama când eram mică: Nimic nu e imposibil. Câte astfel de cruciulițe sunt prin magazine, mii, oare toate se poartă la fel? A mea, da, se poartă ca o ființă vie, se poartă ca mama, și mai mult, precum duhul lămpii lui Aladin, dacă-i cer ceva trebuie să am grijă, ceva se cutremură. Așa au trecut anii și ne-am obișnuit una cu alta, face parte din corpul meu, deși la vedere, e mai mult sub piele, încarnată, iar expresiile: Asta e crucea ta, Te pui pe cruce, Îți cari singur crucea etc nu sunt figuri de stil.
Isus s-a născut într-o iesle călduroasă și a murit pe cruce, acolo unde cele două lumi se întretaie. Și ce e frumos e că și azi Îl caut, în lucruri, în oameni și mai ales în mine; credința e căutarea, efortul, neliniștea, opinteala, râvna, cazna. Uneori, mai ales dimineața, la fel, între cele două intervale, când ziua și noaptea se condensează și foile parcă luminează un drum prin zăpadă, am zis să merg și eu prin el, știu cum e, am mai mers cînd eram mică printre nămeți, nu pare a fi vreo mare diferență, poate cândva și foile se vor dezgheța și va răsări grâul acela verde, de Rai.
Stau pe marginea ferestrei și privesc orașul înghețat, Crăciun fericit!
