Seism

Fără concordanță cu logica,

în regim de diabolică fantezie

pământul își propagă vibrațiile

ca o răzbunare

pentru cei ce n-au îngropat ca punct de reper

eroii în sanctuare…

Închipuind o bizară superstiție

și o premoniție

prin care

doar dă idei de a răspunde la unele ghicitori barbare,

neputând reda un gând pașnic, un joc,

această mișcare seismică este nepăsarea

ajunsă la soroc.

Pentru prima dată mă izbește muza ca un arbitru,

fără să știu ce vrea să-mi inspecteze concret:

Poezia sau fuga…

Cum să mă prezint acum în fața muzei

fără noimă, fără temei, fără rând ?

Alergător sau scriitor?

Scriu parcă mă pregătesc să fug…

Fug deoarece nu am timp să scriu stând…

Icoane, suvenire și alte obiecte de cult căzând

par elemente vandalizate de atei, de nebuni

lângă care nu-i spațiu nici timp

să adresezi laude, binecuvântări și rugăciuni.

În vreme ce îmi controlam cu pixul

poziția și fizionomia,

adică scriind

convins că doar scrierea mea continuă

este virgula credibilă

între mine și lucrurile neînsuflețite.

muza îmi dă impuls astfel:

”Fugi, că acum nu te pune nimeni să scrii!”

Nu mai apuc să gândesc nimic.

De fapt în acest sens muza în premieră absolută

îmi dă de înțeles că

nu mai trebuie să-mi folosesc mintea, ideile, gândurile

ci doar picioarele…

Muza chiar îmi oferă drept recompensă speranța

rostind :

„Fugi,să ai unde scrie!”

Ce consolare stranie din partea muzei pentru un poet!

Iau arhaismele, chiar și neologismele

de pe lista de rezervă a gramaticii

de parcă le pun la pariu, la jocuri cu camătă,

și scoțând de sub restricție toate mirările,

prin fuga ce pare o probă,

o pregătire de unul singur pentru finala de fugă

din calea cutremurelor…

Incredibil cum voi fugi atunci în doi

sau cu mai mulți.

Fug spre locul unde mâinile grădinăreselor

și a florăreselor

nu sunt încă afectate de porii urticari ai urzicilor,

de ghimpii trandafirilor

și de iubirile înșelătoare a maratoniștilor.

Îngân valabilitatea compromisă a acestui loc

de care fug precum cercetătorii-inventatori demoralizați

ce doresc să-și trăiască individual prin invențiile lor

teama de viață, de iubire, de moarte…

Fuga mea simbolizează canonul istoriei cronometrelor.

Muza mă cronometrează dumnezeiește.

Sprintez prin instinctual antic al omului modern neîmplinit

ce amână ceasul judecății,

având cel mai scurt timp și spațiu la dispoziție

cât să mă pun pentru deosebire

drept virgulă vie

între dărâmături și poezie.

Pământul își descarcă prin vibrații nebunia

orgoliul și fantezia

cutremurând până și altarele,

dând peste cap binecuvântările,

dezlegările de orice fel,

canoanele și complimentele,

amestecând ritualurile cu viciile,

datinile cu fanteziile,

serenadele cu bocetele,

făcându-ne să ne întrebăm dacă este eficientă fuga

și ruga, când este implementată afirmația:

”Dinte pentru dinte”

Cu toate acestea, nu-l vor lua pe Dumnezeu minunile înainte

Tatăl Ceresc nu săvârșește minuni din indulgență

nici nu va salva nimic de fală

sau din alte percepții nemotivate

în locul meu.

Cu instinctul antic al omului modern neîmplinit

ce amână ceasul judecății

încerc să salvez ce se poate,

cu brațele zămislite din căința cuplului de lideri

care i-a înrobit pe tineri…

Și mă reped spre vietatea mea de companie

încă vie,

o înaripată fermecată

care nu pasăre ce cântă părea

ci un interzis colindător

cu dor…

Cum mima un ton dat ca de un vestit dirijor,

zburătoarea părea că nu vrea să cânte în mod păsăresc

ci să colinde într-un fel distinct, liber,

omenesc.

După ce și-a dat drumul la glas

într-un dumnezeiesc și unic stil

m-am convins că atunci am ascultat pentru ultima dată

o colindă în regim de tril…

Of, pământule, căiește-te să știm ce binecuvântăm!

Of, pământule, căiește-te să nu te îngânăm

ca păsările care se întrec una pe alta, zburând,

migrând…