Liviu Ioan StoiciuLiviu Ioan Stoiciu
24.11.2022

Nimic nu e al lui

Trăiește ca apucatul, nu mai primește nici un semnal,

bâjbâie după ieșire, la vârsta lui la ce-i mai

trebuie să stea pe aici? Nu

găsește odată ce caută, o tot ia pe căi ocolite, pe unde nu

l-a purtat raționamentul? S-a rătăcit

prin această pădure a lucrurilor inutile, înmulțite în timp.

A părăsit atâtea dintre cele începute și i-a

încremenit de atâtea ori

sufletul… S-a întâlnit și cu acea creatură mare, cenușie,

care s-a ridicat de pe un câmp din apropiere și

s-a înălțat precum un elicopter,

rotindu-se deasupra lui — avea ochii mari, rotunzi,

strălucitori și roșii, avea legătură cu

strămoșii? L-a hipnotizat? „Era ceva ca un om cu aripi, s-a

năpustit cam de la înălțimea vârfurilor copacilor”:

Puterea ta e acum a mea, l-a auzit

strigându-i. Și l-a făcut să se întindă pe pământ:

— Gata, nu dormi? Ce duhoare! Ce lighioană… Din acea zi

a început să decadă, rar îndrăznind să mai iasă

din bârlogurile lui întunecate. Știe că-și e propriul dușman,

în principal, dar nu știe care e cauza. A intrat

într-o nouă etapă a dezordinii și caută o ieșire, cu spaima

întipărită pe chip. Mai bine să nu mai spună

nimic — prin mila pe care o inspiră. De fapt, el cere

duioșie, luându-și un nou avânt. E mândru că

nimic nu e al lui, în definitiv,

motiv să se simtă în continuare vrednic, liber să se ia în

derâdere.