Carmen Sorescu 
Încă mă simt bine în corp. Nu simt nevoia să-l împart cu nimeni. Mă uit la unele femei, cum rup din carnea lor pentru fiecare doritor puțin, câte puțin, unele până la anihilare, mame, soții, iubite, toate se repartizează, se împrăștie, mă uit la unii bărbați cum se risipesc oferind zâmbete, făcând tot felul de contorsiuni să fie plăcuți. Cât chin! Nimănui nu-i place acasă. Pentru unii, propriul corp e precum pușcăria, ziduri reci, hrană puțină, șobolani, pentru alții, propriul corp e precum biserica, pereți vopsiți care dau speranță, hrană destulă, dar frigul, închistarea sunt la fel. Nimeni nu rupe de la el vreascuri pentru acest foc. Toată lumea așteaptă. Ani, zeci de ani. Așteaptă ca viața lor să se construiască de la sine sau să o construiască alții. Vai de cei care fug de-acasă. Să te desparți de tine nu e ca la un simplu divorț, când fiecare partener își ia, conform legii, ceea ce i se cuvine, când te separi de tine nu sunt legi, haosul își spune cuvântul, iar asta chiar place, pentru o vreme e bine așa, plutirea browniană în alții e un nutrient de moment, apoi vine iarna și retragerea în carapace se face inerent, dar aici nu e nimic. Rămâi pe-afară ca un greiere zgribulit, mulțumindu-te cu câte-o zburătură, eventual dând vina pe Dumnezeu.
Dumnezeu mie, una, mi-a fost servit pe tavă, într-o zi banală, când habar nu aveam că undeva cineva se uită la noi și ne notează faptele, gândurile; mi-a fost servit pe o farfurie albă, precum un sandviș din care trebuia să mușc. Așa că, de foame, nu am avut de ales și am mâncat, fără să știu ce conține. Nu am terminat nici azi.
Oamenii îl înțeleg pe Dumnezeu. Cu bune, cu rele. Nu știu care e mai uman, cert e că El e acolo nu doar ca un profesor care aruncă privii asupra foii în timpul unui examen, aici, examenul vieții, care se dă zi de zi, de când te naști, până mori, ci este în același timp și țap ispășitor, unul pe care poți arunca vina și scăpa basma curată. În El se aruncă tot, fie se ascund comori, fie gunoaie. Dumnezeu e cel mai încăpător cufăr și nu știu de ce dar cred că e mâna omului aici și nu invers, omul l-a fabricat. Cum ar fi, întorc armele, schimb ținta.
Străbunicul a luptat în ambele războaie mondiale, apoi bunicul, și el a luptat, dar numai în Al Doilea Război Mondial, paradoxal niciunul în țară, amândoi pe fronturi străine, și cu toate astea țara rămăsese ciuntită, ca o căprioară care-și rupsese coarnele în sârma ghimpată, și ăsta era cel mai mare of, că nu putuseră ține animalul în țarcul lui. Însă pentru niciunul, războaiele nu se terminaseră, ei continuau să se lupte, de-acum cu ei înșiși, pentru că nu vorbeau decât despre pământ și război, despre scrisori, medalii, galbeni îngropați, Dumnezeu, case cumpărate, copii, iar case, de data asta construite de ei. Da, Dumnezeu era aici la grămadă, în melanjul vieții, plămădit laolaltă cu aluat, cărămizi și sânge. Se vorbea simplu și firesc despre El la fel cum se vorbea de calul lui nea Gheorghe care trecea iute și sprinten pe uliță. Îl vedeam peste gard uneori, însă fiind copil îi vedeam numai coama cum îi sălta, dar speram, că atunci când aveam să cresc în înălțime aveam să văd mai mult din amândoi. Și cu toate astea când bunicii erau fără ieșire se cumințeau imediat: Așa a vrut Dumnezeu! Iar această expresie era cel mai bun somnifer, un fel de mantră, pe care, probabil, o repetau de câteva ori pe zi, mai cu seamă la culcare. Și culmea și murgul făcuse la fel la vederea unui șarpe, se oprise din mers, nea Gheorghe nu înțelesese de ce și continua să-l biciuiască, când îi povestea alor mei așa spunea: Așa a vrut murgul! Îl loveam și degeaba, el nu mai mergea. Poate așa e și Dumnezeu când îl batem la cap, se oprește și gata.
Nu-mi amintesc despre ei să fi avut nemulțumiri sau frici, aveau însă o sobă caldă și o pisică, despre care, spuneau ei, mai mult dormea decât prindea șoareci, mie nu mi se părea, dar am prins și eu una dintre nemulțumiri, bunica o mai alunga uneori din casă să-și facă singură rost de mâncare, dar ea venea smerită și aștepta ușa să i se deschidă, bunica era pentru o vreme zeitatea micuței. Și tot așa, rolurile se inversau mereu, și eu eram zeitate și copil neascultător. Bunica se uita la mine ca la Fecioara Maria când spunea că va veni și rândul meu să duc familia mai departe, aveam o sarcină de dus, nu doar metaforic. Îmi pare rău de ei că nu mai sunt, și că atunci când eram mică le puneam apă în galoși, bunicul mai înjura, dar nu pe mine, ci soarta, Dumnezeu era de vină, dar nu dura mult machiavelismul, pentru că mă striga să mă duc la cooperativă să-i cumpăr compot, și mă duceam, eram pentru o vreme iar înger. Și uite așa, într-un fel, încuviințaseră că pot face orice sub scuza divină 😊
