Dorin Croitor Să nu mai pomeniți niciodată poeții
și nu pentru că nu merită
ci pentru că ei nu mor,
sunt plecați mereu după zare
să înduplece cuvintele la joacă
prin copilăria sufletelor voastre,
să convingă soarele
să răsară mai luminos la ferestrele fricii.
Apoi,
tot cu el, să-și ia măsura umbrei,
să-i fie cam cât a dorului
ca să nu-l ajungă niciodată,
dar să-l alerge mereu
precum,
de către zi, noaptea alergată-i.
Că iubesc, cine nu respiră?
Că urăsc, cui nu îi e frig?
Că au păcate, ce este albul?
Poeții sfârșesc altcum,
se nesfârșesc în zbor…
