Poezia & Poezia lui Iov (II)

Poezia nu se limitează la credința în dumnezeirea ei, ca o poartă de salvare, ea nici măcar nu te tratează de-o simplă durere de cap, dimpotrivă, ți-o dă. Se spune poezia e o floare, un mac într-un câmp de grâu, dar e o buruiană care rezistă după niciun criteriu, viguroasă și cu frunze cărnoase, late, păstrează apa și toți nutrienții doar pentru ea, eu aș zice neghina, un bob negru, tare, care rezistă, macului la prima adiere îi cad petalele, nu subestimați piaza-rea sau mai degrabă este precum căpușa. Ei da, în termenii ei, de la plantă la insectă e doar un pas și oricum ea își vede de viață indiferent ce corp ar contamina.

Dar care e geneza ei? Am căutat un răspuns în conflicte, în iubire, în farfuria cu mâncare și paharul cu apă, în palma copilului meu, în ochii mamei, în oglindă, și aș putea enumera până mâine tot felul de refugii, dar nu am găsit-o, în sensul să pun degetul pe rană. Poezia e în măsură să facă față tuturor greutăților și bucuriilor, deopotrivă. Una e să câștigi bani la jocuri de noroc și alta e să muncești pentru ei, poezia e de ambele părți. Unii se vor supăra, dar alții vor înțelege că poezia nu are definiție, cum ai putea deveni ceva pur, dar volatil spre inexistent, cu o formă stranie în litere. Poate că poezia e un parazit. Și cu asta ar trebui să fiu mulțumită de răspuns, ghimpele din ficat, care devine organism și dacă e hrănit se divizează. Dar și asta e o armă cu două tăișuri, te poți trata sau mai rău, infecta din ce în ce mai mult. Ceea ce îmi este clar este că: poezia este și scut și lance, protejează, pentru ca apoi ea însăși să se înfigă în oameni. Poezia are intermitențele ei, mereu în așteptare, ca atunci când în trafic apare un semafor pe culoarea galben. Nici nu mori, nici nu trăiești. Ritmul neregulat, spasmele, ca bătăile inimii unui om suferind.

Pe lângă toate astea, măreție sau decădere, poezia e un adăpost? Fuge cineva, măcar mental, în văgăuna ei sau iese ea singură? Inima are o cutie toracică, ea pe unde-o s-o ascunde? Toată lumea face exerciții de război: Cum ar fi dacă? Poate că până la urmă poezia e un gest de politețe al speciei pentru a subzista condițiilor date de viață, indiferent care ar fi, nu neapărat precare, nefavorabile, pentru că poezia naște și în beznă dar mai ales pe lumină. Era o replică într-un film: M-ai respectat prea mult! Sau de regulă se spune: Iubește-mă mai puțin! Politețea e retrogradă, e doar pentru pensionarii din parc, în rest tinerii trec cu trotinetele peste mine. Și cu asta mă întreb de ce tinerii scriu mai porcos, pentru că scriu cum sunt, grăbiți, neatenți, cu căștile în urechi, și cu toate astea poezia se strecoară ca o mireasă care fuge de la propria nuntă. Până la urmă poezia este și acolo unde nu ar trebui să fie. Și în gunoi, în urme de sânge, în moarte. Poezia umple orice gol și ține loc de multe, mai ales de iubire, de la borcanele goale din debara care așteaptă să fie umplute cu dulceață sau zacuscă, până la golul făcut în inima mea de la moartea tatălui meu, de exemplu, poezia face drumuri, construiește poduri, țese pânze etc, face orice să astupe golurile. Poate că poezia e un medicament secretat de cine ce glandă pentru a face față unor situații neprevăzute, așa cum e dragostea, o formă de amețeală pentru a duce generația mai departe.

Când eram mică, tata a adus de la vânătoare câțiva iepuri împușcați cu alice, când a deschis portbagajul mașinii iepurii erau întinși fără viață, nu aveau sânge, dar erau morți, am ridicat unuia pleoapele, păreau vii pe dinăuntru, dar nu m-am mirat pentru că știam că și rudele noastre muriseră fără sânge. Aplecați deasupra lor părinții își făceau planuri cum să-i prepare, cu cartofi, cu sos de roșii, condimente etc. Am plecat și le-am spus: Eu nu mănânc iepuri. Mama a doua zi a gătit și mi-a spus că e gâscă, dar în carne am găsit un bob negru, desigur, nu era piper, ci o granulă de oțel. M-am ridicat de la masă. Deloc înfometată. Câteva zile nu am pus gura pe niciun fel de mâncare. Gândul că mușcasem din iepure mă ucidea de câte ori îmi aminteam. În ziua aceea nu știu ce crimă s-a produs, dar copilăria mea atunci s-a terminat. Toată poezia ochilor sticloși se transformase într-o proză care tortura. Poezia nu face rău niciodată. Degeaba mi-au explicat că pisica nu e de mângâiat ci de prins șoareci, câinele nu e de jucat ci de pază, păsările din curte nu sunt pentru decor și cântat ci pentru hrană, la fel iepurii, nu pentru alintat ci pentru carne și blană. Cuvântul blană m-a dus cu gândul la urșii din peșteră și la oamenii din comuna primitivă care erau îmbrăcați în pieile lor, nu trecuseră mulți ani de atunci, numai câteva mii, și avusesem „norocul” să mă duc înapoi în timp, preferam să mor de foame și frig. Inocența nu se digeră, la fel cum vârsta mea, pentru că să fi avut vreo 8, 9 ani, nu mă lăsa să trec în altă tabără.

Și nu știu dacă ați observat, dar poeții sunt cam cocoșați. Nu-mi dau seama dacă vor să penetreze cu privirea pământul, să perforeze cu gândurile scoarța terestră, să se înșurubeze ei înșiși mai bine în realitatea noroioasă sau duc în spate o raniță prea grea, atât cât să-i încovoieze, plină cu tot felul de întâmplări, pe care, ca Moș Crăciun, la timpul potrivit vor să le dăruiască. Poeții, și ei sunt vii pe dinăuntru. Deși, am auzit: poeții sunt oameni morți pe dinăuntru, aici e invers, pe dinafară par zombi, dar dacă-i scuturi de pielea de neoameni strălucesc într-un fel tăinuit, numai cine le ridică pleoapele observă.

Benedetto Croce spune despre donna Julia din Don Juan, când soțul o găsește cu amantul în pat, că folosește o succesiune de octave lichide, mimând indignarea, și că astfel de fluvii de sunete articulate se pot canaliza în scris, întinzându-se de-a lungul multor volume, de la o serie de interjecții la o formă de act spiritul (citat din memorie). Poate că așa este și poezia, odată ce s-a ivit nu se mai oprește, precum rășina unor arbuști de tipul Boswellia, picură, picură, se tot strânge, trece prin mai toate stările până ajunge bobițe tari, aromate, vindecătore, de toate formele și îmbrăcate numai în culori calde, galben pal, roz, roșiatice, ușor maronii.

Poezia, ca și tămâia, se obține prin crestare, iar prin ardere încălzește, sufletul pâlpâie în tot acest proces al facerii de la banal la fascinant. Când acest război se va termina și când se vor trasa granițe noi și morții vor fi îngropați, când de-o parte și alta se vor auzi ori plânsete ori gemete, și poți spune: gata, s-a terminat, morții cu morții, viii cu viii, urma cuielor din palme și tălpi se va chema carte.

Poezia e o sursă de lumină, precum un felinar care atrage fluturii de noapte, unii prea mult, alții doar se ard, aceștia fiind ghidați de Lună ei confundă puțin căile Domnului. Haotici și morți. Dar și dragostea e o sursă de lumină. Există indiferent de cine o atinge. Cățelul cerșetoarei de lângă biserică, cerșetoarea însăși, biserica însăși. Dumnezeu e o sursă de lumină. Prin vitraliile coastelor mele El se vede pășind. Dimineață de dimineață. La ora 5. Așa cum privesc și eu, dimineață de dimineață, un bărbat din blocul de vis a vis care aprinde becul, apoi țigara. Iese la geam ca și când ar vrea să iasă din pântecul mamei. Privește pe fereastră – singurul inel de logodnă cu lumea. Îi e frig. Frică. Pleacă înapoi. Orice E ca și cum nu s-ar fi născut de tot, și zi de zi se întâmplă puțin, câte puțin.

Poate că ar trebui să mă opresc, e 6.35 dimineața și e încă întuneric, orașul sub plafonul de nori dă semne că se întoarce pe partea cealaltă, trebuie să-mi strâng lucrurile și să plec, se va trezi în curând și ca un animal înfometat ce este nu aș vrea să știe că am fost pe aici. Trebuie să intru în rândul lumii. De-acum, de partea cealaltă, privesc rândurile ca pe niște zăbrele puse chiar de mâna mea. Cea mai frumoasă poezie nu e scrisă în cărți, ci ea rămâne în om într-o stare latentă dându-i acestuia din strălucirea ei. Sunt oameni sclipitori mai ales când tac, dacă au pus ceva pe hârtie sunt doar urme, cenușă, să nu se rătăcească în drumul înapoi spre casă. E ca și cum nu s-ar fi născut de tot, și zi de zi se întâmplă puțin, câte puțin.

(sursa foto: https://www.myjewishlearning.com/article/the-book-of-job/)