Poezia & Poezia lui Iov

De unde și până unde expresia: #poezievie? Poezia este vie?! Prin oameni? Unii sunt deja morți de mult, prin cărțile lor, prin recitare? Recitire sau reciclare? Acest prefix, –re, cred că el aduce la viață, așa cum sângele se refolosește de la anul 1 încoace. Sau e vorba de un parazit lipit de ficat care ne face să ne zvârcolim? Nu aș fi zis că poeții au astfel de ulcerații. Sau poate o respirație în ceafă căreia dacă nui i te alături cine știe ce forțe desfășoară, și de teamă faci ce spune.

Dintre toate fructele crude sau coapte, care la început sunt doar nervuri, prelungiri, apoi muguri, rod, sâmburi, semințe, câte răzbat și câte nu? Anul trecut toate florile de cireș au căzut în urma temperaturilor foarte joase din luna aprilie, fructele au fost foarte scumpe, dacă nu se întâmpla acest eveniment trist era banal, cireșe, are mai toată lumea prin curți. La fel se întâmplă când scrii, raze sau riduri, ramificații ale momentului, aflate la mari adâncimi sau dimpotrivă la suprafața porilor, care se văd mijind și nu ai ce să le faci, este în natura creșterii lor, se duc pe foi în mâna cititorilor, în bătaia intemperiilor. Sau altele pe care le poți stoarce ca pe niște bube roșii, inestetice, mai mult sau mai puțin unele îmi cresc și mie în palmă sau altele pe care le primesc în dar, subterane și exterioare, prelungiri ale firii, circumvoluțiuni ale propriilor nevoi, cele pentru care plătesc sau, pe care, cândva, le procuram ilegal, produse considerate narcotice, otrăvite, chiar ilegale, secrete, care fac rău, sau dimpotrivă, cele foarte hrănitoare, dintre toate aceste diviziuni nu toate rămân. Și din tot acest noian du-te-vino de la genune la vârf de munte, din toată această deplasarea fără cruțare a acestui animal de povară domesticit mie însămi care se învârte în jurul roții de măcinat, câteva scântei răsar ca și când ai lovi două inimi.

Și poate că poezia este această alergătură, în zadar, a copiilor, după ciulinii desprinși.

Acel sunet scurt, ascuțit, de câteva secunde, când unul dintre ei se înțeapă, desigur, fără să vrea, pentru că și ea, poezia, se întâmplă la fel. Nu doare foarte rău, și de obicei, eu una, uit repede prin ce am trecut și o iau de la capăt. Alerg din nou și din nou pe câmpurile albe, nesfârșite pline de ghimpi, o învârteală amețitoare la aceeași masă. Unii spun că e precum roata în care se joacă hamsterul, totul decurge lin, silențios, alții spun că e un carusel din care poți vedea lumea. Ambele însă presupune un suport de siguranță, în cazul poeziei care ar fi? În Miramagica din Parcul Herăstrău nu se poate urca oricine, este limită de vârstă, sub 16 ani nu te poți da singur, ci însoțit, cât despre roata de exerciții pentru rozătoare, doar am admirat perseverența unui micuț animal de companie cum se antrena în siguranță. Fără incidente, de toate părțile.

Nu cumva, să scriu despre poezie, e ca și când aș scrie despre mine? Și eu îmi dau mie însămi rotocoale, uneori mă desprind, mai se rup piese, mai mult acrobație, la fel ca aceia care folosesc roata morții și aleargă pe pereții aproape verticali. Numai că la Circul Metropolitan un bărbat a căzut de la 7 m în timpul repetițiilor și a ajuns la spital cu multiple traumatisme. Oare câte astfel de prăbușiri am avut parte și nu s-au resimțit decât în scris?! Foaia însă nu e fundul abisului, acrobatul s-a lovit cu capul de podea, se știe clar, cel puțin, unde e finalul, albul nu e finit, și tot te joci, faci tumbe, te rostogolești atingând uneori cerul.

Dar, în niciun caz nu este o confruntare, ca la coridă sau ca la o întâlnire între mamă și fiica ei care vine târziu acasă. Nu e nici ceartă, nici prietenie, e ceva ombilical care de multe ori nu se poate exprima decât prin gesturi sau tăcere, la fel cum se exprimă iubirea între cele două. Poezia nu se formulează în cuvinte, aceia care o fac, expulzează numai resturile unei stări, iar aceste rămășițe nu trebuie interpretate ca firimituri, gunoaie, ci, mai degrabă, ca lumina fulgerului. Tonitrum – după sunet. În corp are loc zgomotul iar pe foi se duce urma lui. Poezia nu ține mai mult, dar suficient să o simt, să o văd vreme de câteva secunde cum se naște și cum se așază singură în litere și moare, sau dacă nu apucă să se scrie se pulverizează de la sine în mediul ambiental. Ce frumos ar fi să se vadă asta, dimineața ar fi prin bucătărie numai licurici, adormită i-aș da cu mâna deoparte căutând ibricul de cafea. Însă acesta e un caz fericit, pentru că, de cele mai multe ori, poezia are o metamorfoză sine die – un copil care se uită pe geam cum ninge și-i e frică de ce vede afară, preferă să fie indiferentă. Când are ea chef îmi dă un pahar cu apă, muribunda din mine se mai înviorează puțin. Trăsnetul este o descărcare care restabilește echilibrul, încărcările pozitive sau negative ușor, ușor se elimină pentru a reface liniștea. Armonia nu este specifică poeziei. Niciun consens al norilor din mine nu face asta. Buna înțelegere nu e o particularitate, sunetul de clopoței de regulă anunță primejdie. Poezia nu e adevăr, dar nici minciună. Poezia e o pâclă pe ochi de care trebuie să scapi scriind. La un moment dat poate fi potrivirea desăvârșită a tuturor lucrurilor care s-au întâmplat, ca o cheie care descuie și eliberează camera să intre aerul curat.

Dar poezia poate fi și în afară, o poți inhala, nu degeaba se spune: aburii poeziei. Când eram mică la bunica veneau femei să o ajute să toarcă lâna. Îmi amintesc, era iarnă, camera ei, nu foarte mică, un pat din fier forjat destul de mare, dormeam și eu cu ei uneori, încăpeam, rama pictată cu chipul unei femei blonde cu părul plin de flori, cu o rochie albastră lăsată pe umeri, semăna cu Vara din Abecedar, mă ducea cu gândul la vremea caldă, poezia bântuia prin mintea mea ca un fluture care căuta nectar. Apoi soba caldă, pisica permanent lângă ea, mirosul de pâine, plăcinte sau de dovleac copt se făcea simțit și el, și din pricină că se întuneca mai devreme, bunica iarna trăgea perdeaua mai des, vedeam mereu spectacolul fulgilor, o cortină în continuă mișcare, numai că și înăuntru era alt spectacol, vaporii din plăcinte și ceața discuțiilor pe care nu prea le înțelegeam, și eu la mijloc nu știam cui să mă împart. La fel, poezia, își făcea de cap de ambele părți. Femei așezate ba pe pat, ba pe scaune și scăunele, 4, 5, fiecare cu rolul ei, ca albinele în stup, și la final doar una ține fusul și din mormanul de lână ieșea firul subțire, interminabil, ele toate acolo în acea cameră erau ca în stomacul unei insecte care-și țese plasa pentru pradă. Și nu doar atât, vara, se întâmpla la fel, cu viermii de mătase ale căror gogoși le aruncau în apă fierbinte, și la fel, doar una dintre ele punea mâna la suprafața cazanului cu apă și scotea firul. Pe semne că, firele astfel obținute aveau să împodobească hainele, poezia la fel, cu firele ei specifice, rânduri pe pagini fac același lucru, înfrumusețează. Una e să primești o cămașă albă și una e să primești una cu flori, cum ar fi primești o carte numai cu pagini albe? Personal, nu mi-ar displăcea, aș vărsa pe ea gânduri, culori, făceam și asta pe vremuri coloram materiale cu vopsele și oțet. Mama ne punea o masă lungă în mijlocul curții, apoi o folie curată, întindea pânza albă și eu cu soră-mea deveneam artistele, aruncam din plicuri cu prafuri pe materialul umed după cum aveam în cap planul rochiilor, numai că nu ne ieșea tocmai cum voiam și mama, care găsea mereu soluții, mai ales când era vorba de consolat lumea, spunea: Lasă că, spuneți și voi că așa ați vrut! Așa e cu poezia, mai face și ce vrea ea, nu e după cum o construiești. La fel se întâmpla când foloseam vestitele tuburi Chrome pe foi albe, voiam buburuză și îmi ieșea copac, voiam broască și ieșea cățel. Poezia nu se controlează, nu e un animal în lesă, ci unul liber, după care trebuie să întorci capul, să ai grijă, să nu te muște. Numai că eu, chiar am fost mușcată, am și acum semn pe un deget, un canin al câinelui vară-mii și-a lăsat urma până azi, cum ar fi: de ce ești însemnat nu scapi 😊

(partea I)

(sursa foto: https://www.artflakes.com/en/products/illustrations-from-the-book-of-job)