Ileana – Ițe încâlcite

Te voi răpi la noapte! – 31

N-a prea fost o surpriză când, întorcându-mă într-o zi la hotel, m-a abordat Desiderio, spunându-mi că străbunica lui Tatarabuela voia să mă vadă.

– Când? l-am întrebat aiurea, mai mult să-mi ascund stânjeneala, nu-mi puteam uita convingerea că el se holbase la ţâţele mele cu săptămâni în urmă.

– Oricând, mi-a aruncat prompt răspunsul pe care-l ştiam.

Tatarabuela părea chiar încântată că mă vede.

• Nu mai dai pe-aici, fetiţo!? m-a luat ea la rost.

– Muncesc mult, Tatarabuiela, alerg toată ziua, încerc să-mi fac meseria cum trebuie.

Nu ştiu de ce sinţeam nevoia să mă justific.

– Mi-au zis nepoţii mei că le-a spus băcanul român c-ai făcut un reportaj grozav despre prostituatele de-aici, ar fi recunoscut nişte fete…

• Am făcut, nu ştiu dacă era grozav…

– Nu mai face pe modesta! Dacă a fost bun, a fost bun! Dar nu de asta am vrut să te văd…

Şedea într-un fotoliu neatrăgător din încăperea cu havuz, auzeam susurul apei în pauzele dintre cuvintele pe care le rostea rar, de parcă ar fi vrut să pricep bine şi dintr-un foc ce spune. Curând mi-am dat seama că nu mai era nimeni în afară de noi două, de fiecare dată când vorbisem cu Tatarabuela mai era măcar o altă persoană.

Mi-a spus o poveste încâlcită, din care am înţeles înainte de toate că nu glumise prima oară când o văzusem şi se lăuda că un sfert din oraş îi erau rude, jumătate îi erau îndatoraţi şi trei sferturi ar fi sărit oricând s-o ajute. Ce nu reuşeau poliţia şi ziariştii, sigur stătea în puterile ei, numai să vrea, iar dacă exista vreo situaţie în care nu răzbea nici Tatarabuela, aceea probabil aşa rămânea până exploda singură. Numai că trebuia să ai o răbdare de fier s-o asculţi, poveştile Tatarabuelei se lungeau de necrezut, cu amintiri şi amănunte care ar fi făcut deliciul ascultătorilor din urmă c-un veac, când graba nu mâna pe nimeni din spate. Până şi eu, oricât de răbdătoare sunt, mă pierdeam în noianul de amănunte care nu mă interesau, am să sar peste ele ca să limpezesc povestea.

Între zecile de nepoate de sânge, nu de alianţă, care erau cu mult mai multe, ale Tatarabuelei se găsea una Angela, sora tatălui lui Pablo, Diego, proprietarul de benzinărie mort când căzuse pe fereastră, beat pulbere, după ce-şi fugărise băiatul să-i aplice o corecţie cu bâta de baseball. Angela toată ziua împletea din aţă colorată şervete, şaluri, căciuli şi mănuşi fără degete care atârnau prinse cu cleşti pe sforile întinse într-o prăvălie din piaţa mare unde intrau uneori şi cumpărau rareori doar turişti dezorientaţi, iar în zilele de sărbătoare o găseai din zori la biserică. Nimeni nu aflase cum păcătuise şi căzuse grea, îi spusese numai Tatarabuelei, a cărei gură lacăt căpătase. Începuse să se uite cât era ziua de lungă, în timp ce împletea şi-i creştea burta, la telenovele şi în mod sigur se îndrăgostise de vreun personaj, altfel nu se explică cum hotărâse să-i zică fetiţei nenăscute Ornella, era sigură c-o să fie fetiţă. A crescut-o la fel de bigotă ca pe ea, Tatarabuela era teribil de nemulţumită, lui Dumnezeu trebuie să-i dai ce-i al lui Dumnezeu, dar mai trebuie şi să trăieşti, că de aia te-a lăsat pe lume, zicea. N-a fost chip s-o scoată din ale ei. Când s-a făcut mare, Ornella îşi pusese în cap să-i ajute pe năpăstuiţi şi fireşte că oamenii din jur, nedumeriţi, o priveau cu o jenă care de-abia le ascundea dispreţul. Nu-i păsa, mai ales de când îşi găsise vocaţia printr-o întâmplare. O imigrantă cubaneză, Sonia Mendez, avea o fată ajunsă în cărucior după un accident în care-şi frânsese coloana. Ornella se angajase s-o ajute, îngrijind-o ca pe copila ei, Sonia era uluită de norocul dat peste ea, nu-i plătea mare lucru şi-şi putea vedea şi de treburile ei, ţinea în mână afacerile unui emigrant ca şi ea, căruia lumea spunea că-i fusese amantă. În fiecare duminică, după slujba de la biserică, în drum spre copila pe care o îngrijea, Ornella se oprea la Tatarabuela pentru o cafea. Şi una, şi cealaltă erau încântate că schimbau atunci tot ce ştiau despre ce mişca în oraş.

Ornella auzise de un asasinat, una Dolores, care făcea din când în când trotuarul. Lumea nu ştia altceva decât că era singură şi venise dintr-un sat vecin. Ornella era îngrozită întotdeauna când auzea că cineva fusese omorât, îşi făcea cruci peste cruci şi se ruga pentru sufletul celui dispărut, chiar dacă habar n-avea cine fusese. Dacă ar fi avut putere, se gândea, i-ar fi căutat pe toţi asasinii să-i ducă la biserică şi să se căiască în faţa lui Dumenezeu. Reţinuse numele şi a ciulit urechile când o auzise pe Sonia pronunţându-l, într-o discuţie cu fostul ei amant şi în care mai vorbeau şi de unul Manolo, personaj pe care Ornella îl văzuse de câteva ori, cu mare neplăcere, era urât şi fără îndoială capabil de orice. I-a povestit Tatarabuelei discuţia, prea se potriveau toate. Tatarabuela ştia de ani buni că Manolo Ramirez urâtul, care venise din America, era omul bun la toate al gangsterilor, numai că lucra atât de curat că poliţia nu-l prinsese niciodată şi trecea de cetăţean model. Tatarabuela nu înţelegea ce legătura putea fi între urât şi Sonia Mendez, femeie la locul ei, şi mai ales între acela şi Carlos Venegas, apreciat de toată lumea, candidat la ultimele alegeri la o funcţie de consilier municipal. Trebuia să se mai sfătuiască cu unul sau cu altul.

(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)

Foto autor: Cristina Ţurlea