Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 30
De trei ani o duc ca un rege, am maşina mea care prinde suta-n cinci secunde, nu m-ajunge din urmă niciun gabor, am lovele să mă-ngrop în ele, am unde să dorm, am ce fute când vreau, băutură la discreţie. Mă duc când am chef la sala de forţă să-mi ţin muşchii-n formă, nu se ştie niciodată când trebuie să rup coastele vreunui nenorocit care se pune stavilă afacerii, e bine să fiu pregătit să-l umplu de sânge.
Uneori mă-ntorc la mine la ţară să mai aduc câte-o proastă pusă pe căpătuială. Pe ultima o chema Ionela, i-am spus c-o fac chelneriţă şi-o să câştige bănet cât n-a văzut în viaţa ei, îi sclipeau ochii, a doua zi după ce-am adus-o, am pus-o la lucru. Plângea de sărea cămaşa de pe dânsa, i-am ars două palme de i-a dat borşul, fac cu tine ce vreau, i-am strigat, dacă ţii la tine, treci la făcut bani! N-a mai crâcnit, unele înţeleg doar dintr-o palmă, nu-i nevoie să pui biciul pe ele. E plinuţă şi place mai ales boşorogilor, aduce bani frumoşi. Se dăduse pe brazdă, cel puţin aşa credeam. Ionela asta m-a dat în gât, de m-au priponit gaborii.
Nu ştiu care tâmpit a scăpat-o din ochi când era pe stradă la agăţat şi s-a oprit drept la poliţie, unde-a dat pe goarnă tot ce ştia, nu mare lucru, adică nişte nume şi-un singur loc unde şi-o trăgea cu clienţii, dar mai ales le-a spus cum am răpit-o şi ăştia zic că e trafic de carne vie pe care vor să-l stârpească, le-a fost de-ajuns, au venit să ne salte pe toţi într-o noapte, adică vreo patru curviştine, pe mine şi-ncă doi românaşi. Curviştinele au fost lăsate libere, în afara Ionelei niciuna nu fusese forţată, poliţiştii aveau treabă cu noi, cică suntem peşti şi proxeneţi, proxeneţi pe mă-sa, le făceam fericite şi pe ele şi pe toţi ăia care se băgau între cracii lor!
M-au ţinut separat de ăilalţi românaşi, nici măcar nu ştiu ce-au făcut cu ei, când mi-au dat drumul, am aflat că erau liberi, îi scosese Sergio, avocatul bun la toate, iar ei o şi şterseseră înapoi în ţară, le ţâţâia curul. Pe mine nu reuşise să mă scoată, existau cică probe indubitabile. Cu mine aveau poliţiştii ce-aveau. M-am prins când au început să-nşire fapte de care, cică, eram incriminat: răpire de persoane, proxenetism, bătăi, camătă, nu ştiu cum aflaseră că halisem banii unor proşti care-şi puseseră casa gaj şi-o vândusem înainte să se gândească ei să-mi înapoieze banii, dar toate erau floare la ureche pe lângă povestea de dinainte de-a ajunge-n Spania, când îi scosesem maţele unuia care-mi călcase pe degete. Eram atât de convins că n-o să ajungă la mine povestea asta, încât fusesem la parastasul ăluia şi p-ormă m-am cărat din ţară. Era o treabă urâtă, dacă dăduseră de mine, însemna că chiar au probe, însemna că nu lucrau singuri, ci mână-n mână cu gaborii români. O mai aveau ca martoră şi pe proasta de Ionela, degeaba crezusem că se dăduse pe brazdă. Chestia era împuţită rău! Mă puteau priponi până la adânci bătrâneţi. Adio maşină, băutură, fetiţe, ajungeam eu fetiţa vreunui haidamac prin puşcăriile din Spania sau, dacă mă trimiteau acasă, mă călăreau toţi împuţiţii din puşcăriile alea pline ochi. Mă îngrozea gândul. Şi asta numai din tâmpenia unui idiot care-o pierduse din ochi pe curva aia de Ionela, fugise la poliţie, dăduse totul pe goarnă ş-acuma cine ştie pe unde-o ţin ăia să nu-i luăm maul!
După ce mi-au spus câte aflaseră şi m-au lăsat să bănuiesc că au la dosar şi mai multe, mi-au zis ce voiau de la mine: dau în gât ce ştiu şi scap mai uşor, poate scap chiar cu o puşcărie de formă. Le-am râs în nas, convins că avocatul bun la toate mă scoate, cu toate manevrele lor. Nu bănuiam că puterile ăluia erau limitate şi că beciul te dă peste cap repede. Ce m-a făcut să mă răzgândesc a fost când am văzut că nu mai veneau să mă ia la întrebări poliţişti spanioli, ci românaşi de-ai noştri. Mi-a fost clar că puseseră la punct o operaţiune de ambele părţi în care aveau de gând să strângă plasa să nu mai scape decât puţini. N-aveam nicio şansă. După două zile în care nu văzusem soarele şi-ncepuse să mă-grozească gândul pârnaiei veşnice, m-am înţeles cu ei. N-aveau nevoie să le spun mare lucru, ştiau deja totul, ce voiau ei era să fiu părtaş la prinderea câtorva şi să fiu martor, sau dacă mi-era groază că-mi vor lua alţii maul p-ormă, să-i las să înregistreze o mărturie completă. Le-am vorbit de ăia pe care-i ştiam, cei arestaţi odată cu mine, şi de Sile Clămparu. Unul Oscar Delavilla, care părea şef, voia nume de spanioli. Le-am dat câteva, sigur plevuşcă, din ăi mari nu-l ştiam decât pe Manolo Ramirez, mai departe de el habar n-aveam cine e. Ştiu că mai e cineva, dar s-a blindat bine, i-am spus asta. M-au lăsat liber, prefăcându-se că îi convinsese avocatul bun la toate, iar ei turbau de furie că mă scapă din mână. Jucau un teatru al naibii de tare. Nu ştiu cum de nu s-a prins Sergio ăla, era prea sigur de el. Un teatru la fel de tare trebuia să joc şi eu, dacă voiam să nu mă spintece vreunul dintre-ai mei, care s-ar fi prins.
Sile m-a privit chiorâş, l-am convins cu greu de ce suferisem, e trecut prin multe. Credea şi nu prea, dar s-a liniştit după o discuţie cu avocatul bun la toate. Pe Manolo îl cam durea-n cur, spunea că dacă se băgase Sergio pe fir n-avea cum să se mai întâmple vreo nasoală, aşa că să stau liniştit şi să-mi văd de treabă.
Am stat, până ne-au săltat pe toţi, cum fusese aranjamentul.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
