Manolo – Planuri peste planuri

Te voi răpi la noapte! – 29

Auzise că românul se-ntorsese de câteva zile în oraş, îşi petrecuse ultimele săptămâni la Barcelona, la Madrid şi în România, să ţină-n frâu afacerile care începuseră să scârţâie, cum scârţâiau toate în vreme de criză. Manolo avea însă o vorbă: fie criza cât de rea, omu tot fute şi bea, iar toţi cărora le-o spusese erau de acord mie-n sută. Manolo le mai spusese să nu piardă momentul prielnic, atunci când apare, Sile îi ţinuse isonul, dar ăi de sub ei doi se lăsau pe tânjeală de îndată ce slăbeau laţul, vedeau că merge treaba şi intră bănuţu şi uitau să ţină cont de ziua de mâine, se dădeau la chefuri şi băutură şi-n timpul ăsta muierile se leneveau, peştii ăi mici deveneau hrăpăreţi, adevărate piranhii, şi te trezeai, Doamne fereşte! peste noapte că ţi-au suflat afacerea. Sile Clămparu era întru totul de acord, iar Manolo îl respecta că-l ascultă şi ţinea bine frâiele, mai ales după ce nenorocise, spre învăţare de minte, vreo doi care şi-o luaseră-n cap şi se vedeau deja locotenenţi. Sile Clămparu şi Carlos Venegas îşi împărţiseră atât de bine afacerea, că nu se puteau călca pe bătături.

A ciocnit un pahar cu Sile în cinstea noilor achiziţii, pe care le-mpărţeau frăţeşte. Au discutat despre cel mai mare bordel din Europa, pe punctul să ia fiinţă în Spania, cu vreo două sute de prostituate, la colcăiala căruia nu puteau să nu fie părtaşi şi se şi gândeau la chimirurile burduşite. Au trecut în revistă localurile cu pierderi şi pe cele cu câştig, hotărând să ceară barmanilor să iasă cu lovele mai multe, era treaba lor dacă îndoiau băuturile, ori măsluiau preţurile. Au mai discutat despre cum să mai reduci din raidurile poliţiei care se-nmulţiseră, culmea, de când prostituţia era semi-legală, ceva nu mirosea bine deloc, mai ales în ultimele zile, ei doi erau nevoiţi să belească bine ochii, să nu se trezească cu treaba-mpuţită şi poliţia la uşă. Sile îi dădea asigurări că toate-s ca lacrima, mai ales de cînd îşi adusese un nou ajutor, pe unul Vladone, dar Manolo era vulpe bătrână, ştia că atunci când ceva începe să pută, o să se strice oricât ai da cu detergent.

Sile se grăbea să plece la Barcelona şi i l-a lăsat lui Manolo pe Vladone, să pună la punct ultimele detalii. Pe Vladone, Manolo îl mai văzuse o singură dată, auzise că adusese, ca nou venit, o ciurdă de muieri tinerele, frumuşele şi proaste, exact ce le trebuia să intre-n lumea bună, şi că se grozăvea că nimeni n-are relaţii ca el, aici şi la el în ţară. Manolo ridicase dintr-o sprânceană: auzi, domle! Înseamnă că noi, aştilalţi, puriii, suntem pielea pulii! Dar când a stat de vorbă cu Vladone parcă tot ce-auzise până atunci fuseseră vorbe de clacă, bârfe, invidii, invenţii, omul părea dintr-o bucată, pus pe treabă şi aparent fără vicii. Nu fuma, nu bea, Manolo nu ştia dacă mai regulează din când în când, nu-l întrebase, dar dacă nu făcea nici asta, putea deveni periculos, cu ceva trebuie să-şi ocupe omul timpul. Te pomeneşti că şi-l ocupa făcând planuri, cum făceau el şi Carlos când trăiau în ţara Bărbosului! Nu strica să fie atent ce fel de planuri…

Manolo voia să ştie neapărat cum se rezolvase treaba cu puicuţa venită de la Bucureşti s-o caute pe una Claudia. Nu-i ajunsese că-i căzuse pe cap ziarista băgăcioasă pe care Sonia nu reuşise s-o sperie şi care mai nou era supravegheată discret de un om al poliţiei, cu flerul lui, Manolo-l descoperise la timp, nu te mai puteai apropia de femeiuşcă fără riscuri. Acum mai apăruse una, dată dracului, înjura ca la uşa cortului, bea la cot cu ceilalţi, umbla ca bezmetica prin toate localurile punând întrebări şi fusese de la început la poliţie, nu era proastă deloc. Întreba tot de afurisita de Claudia pe care el o îndesase cu doi ani în urmă într-un portbagaj, la spusele lui Carlos, şi-o cărase la sanatoriul lui Pepe Manuelo, s-o îndoape cu tranchilizante până se prosteşte. Fusese ideea Soniei, la care Carlos Venegas agrease. Dacă ar fi fost după el, Manolo, un glonte sau lama unui cuţit ar fi făcut treabă mai sigură. Însă cei doi, nu şi nu, îi tot dădeau că dacă s-o-mpuţi povestea într-o zi, e mai bine ca poliţia să dea peste o ruină de muiere în loc de-un cadavru. Depinde.

Acuma, puicuţa aia nouă şi-afurisită întreba de ea. N-avea cum să afle, mai ales că-şi schimbase şi numele, proastele cu care şedea de vorbă habar n-aveau, dar putea da peste vreuna care să ştie de legăturile cu el ori cu Carlos, poate or fi rămas urme, poate chiar după el, Manolo, să fi rămas urme. Sau doctorul să se fi prostit şi-şi dă drumul la gură cine ştie pe unde. Sau Sonia o ia razna, poate d-asta l-a pus Carlos să stea cu ochii pe ea. Sau dracu mai ştie ce! Cel mai bine era ca puicuţa nouă să dispară!

Lucrurile fuseseră aranjate, iar Vladone îi spunea acum lui Manolo că făcuse totul conform planului. Adică sărise într-o seară la gâtul puicuţei, dar se nimerise să fie sub fereastra unei hoaşte a cărei singură treabă era să tragă cu urechea la se-ntâmpla în stradă şi care începuse să zbiere ca din gură de şarpe şi să cheme poliţia. Manolo fusese nevoit s-o şteargă. Nu renunţase. O sută de metri mai încolo, exact când puicuţa nu se mai aştepta, i-a sărit în spate, a-ndesat-o în maşină şi-au priponit-o bine unde ştiau ei. Manolo se interesă dacă ajunsese unde-ajung de obicei cei terminaţi şi Vladone îi confirmă. Manolo n-avea nevoie să ştie mai multe, de pildă cum i-au luat gâtul. Chestiile astea prea seamănă între ele. Îl interesa doar concluzia: îi luaseră puicuţa de pe cap şi el putea sta liniştit, nimeni n-o să mai ajungă la Claudia!

Au urmat zile calme, dintre cele care-l făceau pe Manolo să se bucure că trăieşte în acel oraş, adică să ştie că se poate aşeza cu burta la soare pe terasa din spatele casei, într-un şezlong de pe vremuri, cu picioarele odihnindu-se pe un taburet, alături cu o măsuţă cu sticla de Jack Daniel’s şi nelipsitul telefon mobil trecut pe silent, iar una dintre ultimele pipiţe culese din cine ştie ce bar pusă să se fâţâie goală cum o făcuse mă-sa în faţa lui. Avea să-i ceară neapărat să i-o sugă în vreme ce el dădea pe gât un prim pahar de bourbon, după care să-i facă un semn să se care şi-n singurătatea care-l înconjura pe urmă să stea întins cu o mână la ceafă, în cealaltă cu paharul care nu trebuia să fie vreo clipă gol, privind cerul şi gândindu-se la nimic, şi-n clipa în care simţea că-l cuprinde o căldură uşoară şi-o ameţeală plăcută, ca un abur, să ştie că merita să trăiască aşa cum trăieşte şi să fie convins că nu-şi ratase viaţa. Erau clipele cele mai plăcute, era convins că muncise pentru ele. Aţipea, dar mai mult era într-o stare de amorţire, în care percepea eventualele zgomote care i se păreau venite din vis şi le lăsa acolo în vis, nu voia să se mişte, nici să se trezească, se gândise că-n clipa în care-o să moară, ca tot omul, aşa să i se întâmple, el să adoarmă cu zâmbetul pe buze.

Când a auzit zgomotele, ştia că sunt din vis şi nu trebuie să le lase să iasă la suprafaţă, a ţinut ochii închişi, dar afurisitele alea de zgomote nu voiau să se retragă în aburul lor, deveneau insistente, îl deranjau, îi alungau moleşeala plăcută şi somnul, probabil mai avea nevoie de un pahar de bourbon, dar când a deschis ochii să-şi mai umple un pahar, iar tropăiturile deveniseră chiar supăratoare, a constatat cu uluire că era înconjurat de câţiva poliţişti cu armele îndreptate spre el, n-avea niciun rost să se ridice şi să riposteze, l-ar fi terminat într-o clipire, nu mai avea ce face, i-a privit pe rând pe fiecare, nu scoteau o vorbă, dar din spatele lor a apărut boşorogul ăla care-l dusese la poliţie după accident, se interesase cum în cheamă, Oscar Delavilla, unul care capturase droguri şi nu se lăsa uns, şi ăsta a făcut un pas în faţă şi-a zis:

• De data asta nu mai apuci să-ţi chemi avocatul.

(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)

Foto autor: Cristina Ţurlea