Cum am înființat Editura Paralela 45

Am făcut un ocol de 5 ani ca să ajung la Paralela 45! Eram la sfârșitul anului 1994 singur, fără bani și fără alte mijloace. Inflația paralizantă de după crizele politice și economice repetate ale începutului capitalismului postcomunist românesc avea să mai dureze încă ani. Înființasem până atunci alte trei edituri, de fiecare dată cu alți parteneri, eșecul fiecăreia dându-mi curaj să regândesc proiectul fabulos al editării cărților. Mi-am dat seama în acei ani de căutări că numai dorința și determinarea literară nu sunt deloc suficiente pentru dezvoltarea unor strategii și logistici aplicate într-un domeniu care, ca fotbalul, are tot atât de mulți „specialiști” cât numărul suporterilor. Nu avusesem norocul ca vreun prieten ajuns între timp ministru să-mi livreze la cheie vreo editură, chiar și politică, din anii ceaușismului, cu spații, mijloace și redactori profesioniști…

Nici nu primisem vreo moștenire de la vreun străunchi plecat cine știe când în America și care, în ultimele ceasuri, să-și amintească de strănepotul lui din țărișoara de baștină, iubitor de cărți, dar sărac, poet pe deasupra, dispus să schimbe hârtia banilor cu hârtia cărților. Nici nu trăiam într-un oraș cu universitate centenară cel puțin și cu o tradiție editorială instituțională redutabilă, cu înzestrări de tehnică poligrafică impresionantă. Piteștiul nu era nici București, nici Iași, nici Cluj, nici Sibiu. Amicii mei nu se chemau nici Petre Roman, nici Pleșu, nici Dinescu, nici Simion sau nu mai știu cine, ajuns în iureșul postdecembrist cu degetul lipit pe butoanele deciziilor și împărțelilor naționale. Amicii mei erau niște pârliți de scriitori încă tineri, bușiți de zidurile editurilor în deceniul care a precedat iluzia ultimului descălecat democratic și pe care noii culturnici literatori și restauratori ai firavei epoci Iliescu încercau să-i zvârle în groapa comună a așa-ziselor generații pierdute.

Frumos și încurajator început! Trebuia să fii ori complet nebun, ori sa ai la portofel o cisternă de noroc în care să-ți scalzi speranța și nervii.

Și, peste toate, să mai crezi că o ață imaginară, a geografiei paralelei 45, care trece la câteva degete de orașul tău și care se continuă la stânga și la dreapta în partea cea mai civilizată a lumii și istoriei pământești, te poate conecta imediat, fără complexe și fără suferință provincială, trecând iute peste școli de prostie primitivă și agresivă…

S.C. Editura Paralela 45 S.R.L., înregistrată inițial la Registrul Comerțului Arges cu numărul J03/1862/28, în noiembrie 1994, CF R649498. Acționar unic: Vlasie Călin. Sediul central: Pitești, Str. Frații Golesti 130, România. Al patrulea sediu central înființat de mine. Primul într-un apartament de bloc, în bucătărie, al doilea într-o chițimie cu două cămăruțe, fără dușumea, cu pământ bătătorit și sclivisit, al treilea, în doua apartamente de bloc cu un singur nivel, unul peste altul, dar separat de frecușul casnic. Programul acționarului unic: trezire: 5 dimineața; imediat, micul dejun: cafea, țigări, foi de hârtie, pix, calculator de buzunar, noian de cifre pe două coloane: datorii-încasări. Tabla înmulțirii și regula de trei simplă: utilaje ultramoderne neprețuite.

Capital permanent și inepuizabil: creierul acționarului unic și disponibilitatea lui psihică și culturală. Target pe termen lung, repetat în fiecare dimineață: cea mai mare editură românească din România. Reflecție aproape spontană: targhetând din greu, constați că bulgărașul care se rostogolește pe zăpada proaspătă își mărește volumul și, odată cu volumul, structura, consistența, funcțiunile, interdependențele cu dâra trecută și viitoare. Dâră care capătă direcție și sens și în care se amestecă nume de autori, sute, mii, proiecte culturale în înveliș editorial. Proiectilul mi s-a înfipt în gură și în creier. Sub dâra proiectilului, pata nesfârșită a conjuncturilor economice și legislative. Termeni noi: din sfera economicului. Reflecție personala: economicul derivă din legile psihismului. Ca și poezia și literatura. Economicul poetic și poeticul economic. Întrebarea care mi se pune aproape în fiecare zi: „Cum poți să fii și poet și om de afaceri?“. Răspuns disperat, instantaneu: „Nu pot“. Visul se imprimă cu totul în alt vis.