Carmen Sorescu 
Întotdeauna oamenii au căutat adăposturi. Fără intemperii, fără primejdii, prima treaptă din Piramida lui Maslow. Și nu doar noi, ci și toate viețuitoarele, de la râmă la pasăre. Fiecare construiește după nevoi, după bunul plac. Însă când faci o chilie sau o biserică într-o peșteră, cu cât e mai adâncită, ea e mai aproape de Dumnezeu. Oare de ce ascunzișul în pământ o face mai înaltă? E cumva același secret din sine? Și pe măsură ce înaintezi, mergi și pătrunzi în măruntaiele și întunericul muntelui, ochii se obișnuiesc și încep să vadă mai ales lucruri nevăzute vreodată, scobite cumva și în corp. Nu mai ai nevoie de torță sau lanternă, la final dai de o lumină rară. De fapt, e o greșeală să pleci de la început cu aceste instrumente, trebuie să pleci cu mâna goală. Probabil că da, așa se întâmplă cu unii oamenii, adevărate temple greu de pătruns, popasuri pentru suflete. Mersul pe dibuite, pătimaș, fără rațiune e alegerea cea mai bună. Itinerarul fizic se estompează cu cel spiritual; metaforă a vieții și a morții, deopotrivă, unite într-un tot. Medical, toată lumea știe, retina își schimbă proprietățile pentru o nouă sarcină, poate la fel și sufletul, ne dăm seama imediat când detectează bezna. Cel mai adesea am fost orbită de lumină ci nu de întuneric despre care se spune tipic că orbecăi prin el, mai ales de razele ivite printre crengile copacilor, de veioză, de faruri, e drept, în contrast, și recunosc am avut noroc să văd strălucirea unor ochi în care nu am putut privi și am pus capul în jos, niște luminițe în orbite, sclipiri date de o conversație care m-au fascinat. Irațional alerg după astfel de scântei așa cum alergam după licurici când eram mică, aparent fără scop. Evident că nu aș fi pus mâna pe nicio insectă bioluminiscentă, nu aș fi vrut să o rănesc, să o prind nici atât, și totuși alergam după ele. Paradoxal, după străfulgerări trebuie săpat, dărâmat, nimicită suprafața protectoare, pentru că nu, ajungi la adevăr, el e cel care licăre, el trebuie ferit. Uneori aceste sclipeli apar singure, fără efort, necontrolat, din seninul seninului. Fără să vreau am ajuns iar la tema: Adevărul e mereu la adăpost! Ca un general în tranșee, doar dă ordine și trebuie ascultat, rar înfruntă cu baioneta. Generalii nu mor niciodată pe câmpul de luptă, ei doar sunt judecați și executați de plutoane, prin urmare, niciodată din greșeală, mereu supuși unui proces militar, adevărul și el e omorât de procesul de conștiință. 😊
„Pentru bărbatul care are un ciocan tot ce întâlnește pare un cui” – mă amuză că tot ce încerc să scriu mă face să mă întâlnesc cu adevărul, atunci despre ce unealtă e vorba?
Adăposturi sunt multe: artificiale, naturale, construite ad-hoc, din instinct, gândite, ridicate, demolate, săpate, ascunse, la vedere, bârloguri, cuiburi, scorburi, tranșee, umbrele, carapace, învelișuri osoase, cochilii, biserici, la purtător sau nu, grote, cavități, case, depozite, garaje, aziluri, închisori, voaluri, corturi, coviltire, morminte, mausolee etc, apoi muzica, religia, scrisul, cititul, culcușul în inimi, lâncezirea în subteranele minții tot refugii sunt, corpul închisoare pentru suflet, îmi e imposibil să le număr pe toate, dar acolo sunt ființe și vii și moarte, drept care acel adăpost trecut pe prima treaptă în ierarhia nevoilor trece brusc în vârf pentru simplu fapt că grija pentru sufletul morților este o activitate a acceptării stărilor de fapt. Acceptarea morții pe care o văd în mediul rural, cu atâta naturalețe și blândețe este un exemplu. În toate cazurile suntem închiși, ori între pereți, coperte, iubiri, asta e concluzia, ne place ferecați, îngrădiți, ne place să fim ocrotiți, numai că și zugrăveala poate prinde mucegai, hârtia poate fi mâncată de șoareci, gardul poate ceda, nimic nu e sigur, cred că ar fi bine să fim cu ochii în patru mai des. Mă amuză de multe ori că dimineața pe la 6 în loc să privesc pe geam cum se luminează, să ud florile sau să-mi fac de mâncare mă ascund aici pe foi, foaia albă e ca o pilotă din puf de gâscă. 😊 Personal, când spun adăpost, am în minte buncărul Amiriyah, se vizita cândva, și peșterile rupestre, ambele au mâini pe pereți, imaginea lor o traduc: ajutor! Dacă pentru primul adăpost scrijelirea cu unghiile înseamnă moartea imediată, pentru cea de-a doua e mai mult moartea simbolică a unei specii, dispariția omului din Neanderthal.
Dar ce înseamnă adăpost? Eu una mă simt liberă și în siguranță când sunt acasă, sub acoperișul casei, alteori mă simt la fel de liberă sub cerul senin privind stelele, am același sentiment de acasă. Ce fel de streașină se ivește când ridic ochii în sus? Pleoapele sunt adăpost pentru iriși, coastele pentru cutia toracică, pielea pentru întreg corpul, nici unele nici altele nu sunt lipite, lichidul care facilitează mișcarea lasă loc de un joc. Acest joc e și între mine și constelațiile de la mii de ani lumină, o vâscozitate care înlesnește înțelegerea.
Unii oameni se atașează de locuințe, alții vor să le schimbe, din pricina igrasiei sau a amintirilor neplăcute, pentru că nu, ne unim de adăpost fără să vrem. Mie una îmi place să stau acasă, în acest spațiu, la prima vedere, auster, o hoinăreală care aduce mai mult a pribegire, acea rătăcire printre străini, printre străinii din cărți, din lumea mea imaginară și mai ales cea din mine, perindarea spre cunoașterea ei. Dar, câți dintre noi nu o fac, emigrarea spre sine, voluntară sau nu, nu e nimic deosebit, unii se duc în excursii, fac escapade la tot pasul prin oraș, pe la amici, pe la terase, prin alte țări, alții se urnesc greu, și nu e vorba de așa zisa zonă de confort, e pur și simplu. La mine în familie nu sunt singura căreia îi place în casa ei, toți suntem la fel, fugim repede spre locuințele noastre, nici măcar nu putem sta unii la alții. Soră-mea nu a stat niciodată mai mult de două ore la mine, este agitată, se ridică, iar se așază, poate fuma oriunde, dar ceva o oprește, acel ceva indescifrabil care o face să nu fie ca la ea, apoi pleacă, mă suna și spune: Hai că am ajuns și eu. Ajunsese acasă. Abia acum se relaxa. Eu nu sunt chiar așa, casele noastre sunt cam la 40 de minute una de alta cu mașina, iar pentru mine efortul până la ea mi se părea îndeajuns de mare să mă răsplătesc printr-o ședere mai îndelungată, poate și pentru că locuiește la etajul al patrulea fără lift, nu știu, dar eu stăteam atât încât să avem timp să gătim împreună și să mâncăm. Suntem din categoria acelora ospitalieri cărora le place să servească, să dea, decât să fie serviți, nu ne prinde bine să fim musafiri, invitate. Astfel că dacă mă duc la ea fac curat, spăl vase, șterg praful sau pun în ordine haine și ce nu e la locul lui, și ea la fel, și totuși nu e ca acasă.
Adăpostul este capabil să fie umplut, are proprietățile unui balon care poate fi umplut cu aer, tot așa și el se poate mări, desigur, în acest caz și vizibil, prin mărirea lui, se pot adăuga crenguțe în plus, lemne, camere etc, dar și invizibil, nimeni nu știe ce este înăuntru, ce putere, într-o peșteră se intră mai reticent. Toboganele gonflabile sunt cele mai frumoase, colorate, moi, alunecoase, cele care atunci când se oprește curentul electric și aerul nu mai pătrunde se dezumflă cât ai clipi, copiii cad, trecătorii se distrează pe margini. Tot la fel zilele pot fi umplute cu tot felul de prostioare și la final tot te dai cu capul de pământ, bagi minciuni, iluzii, îndeși vorbe goale, nimic consistent, și dacă te oprești, totul se dărâmă. Prin urmare, inima, dacă ar fi să o calculeze și pe ea nu e un adăpost, pentru acest adăpost trebuie să muncești încontinuu, te poate ridica la cer sau nu. Dar, locomotiva cu aburi care primește cărbuni, dar cea electrică? Și lor dacă le tai energia la fel, se opresc. Tot ce e din afară poate muri oricând, resursele din exterior sunt limitate, când depinzi de cărbuni, alimente te poți trezi cu stomacul gol. Dar când energia vine din interior oare mai e la fel? Dacă eu la rândul meu mă transform în resursă?
Copacii aceia imenși sub care oamenii surprinși de ploaie se ascund și unde, nu doar că pot fi trăsniți, unii chiar sunt, nu știu ce sunt, mai mult capcane, nu știu de ce nu se înțelege și aud mereu la știri anunțuri triste, oare de ce totuși instinctul e să te bagi sub acest fel de adăpost deși știi că poți muri? Se întâmplă oare la fel cu marile iubiri?
