Fantome în viscol

Viscolul se dezlănțuie într-o seară, înainte caii aleargă,

pe străzi plânge un felinar orfan cu lumină topită pe urme,

copie dintr-un secol de buze lipite de geam

și multă ninsoare visez.

Atât.

Oprește ce crezi în propria ta zvârcolire cu rochia creponată,

oprește căderea turnului din centrul pustiei,

că e ceas, și să mergem în țara aceea, țară de suflete

și îngeri albaștri, unde nimeni nu știe și nu vede

zbătându-se printre întrebările mele.

Cine a aprins, de ce felinarul orfan caută strada orașului

mort și el, orbecăind în ceea ce pare

la jumătatea distanței dintre moarte și viață, sau ce-a mai rămas,

unde nimeni nu întreabă pe nimeni,

iar imponderabilii supraveghează întinzând mâinile lungi

prin lumina chioară de boală,

mutând fantome pe o tablă de șah.