În mersul meu cel cadențat
spre nicăieri voi fi umblat.
Eu nu zâmbesc, nici râd sau plâng –
doar soarele cel palid, blând,
atârnă de un nor să mă surprindă.
Nu-i rece, e doar adierea unui vânt rătăcitor –
de vară sau de toamnă,
ce-mi lasă pe un bujor, ușooor
un picur rece și o frunză
oprită-n timpul cel nemilos…
Nu-i vară, e doar octombrie prea călduros!
E liniște, privirea-mi rece, lacrimile goale;
rumoarea toamnei pe sub nări, splendoare!
Din drum, ce mă oprește?
E un copac; pare a fi nucul ce-ades eu îl parcurg.
Da, e nucul, priviți ce solitar și solidar cu ceilalți este.
E nucul înainte decăzut.
Frumos peisajul din moarte renăscut!
E strigătul culorilor prea argintii
și cântecul mereu ce îl aud –
dar cade-a lui cupolă ca de aur.
Și-i rece copacul cel viu ce-a fost ieri,
și-s zdraveni molizii ce stau pe lângă el…
Nu râde, nici plânge copacul din cor…
E blând de octombrie.