Îi e în fire

Exercițiu de simulare — nu mișcă nimic
înlăuntru. Nici un sentiment. Dar în afară? A rămas doar
o țintă. I s-au ascuns toate. Și nu mai simte
nicio plăcere. Își așteaptă în tăcere rândul, nu mai are
nimic de câștigat, nimic de pierdut,
e pus pe linie moartă. Nu i-ar mai folosi la nimic să ceară
îndurare, sufletul i-a ajuns pe treapta cea
mai de jos și nu vrea să se mai ridice — a înțeles care
e sensul. Degeaba e supărat pe el
însuși, atât i s-a dat. Nu mai poate decât să se întoarcă…

Bate apa lacului cu un băț de trestie verde,
e absent, a venit până aici
neștiind ce altceva să facă azi. Aude iar vocea enervantă
a unui paznic înarmat, se ceartă cu un tânăr
în slip, bronzat, că n-are voie să
înoate aici… Nu mai trăiește evenimente personale importante,
recunoaște că i s-a înfundat, că e un nimeni, e
un zero barat și e normal să fie
ignorat de toți. Nici sfinții, în biserica maramureșeană, la
care se prosternează când iese din
parcul Titan, nu-l bagă în seamă, le aude în
schimb scrâșnirea dinților — unii vând, alții cumpără. Nu
mai are încotro să o ia: regrete și
neliniști, ispite și pofte stau pe marginea drumului,
dar nu se mai oprește în dreptul lor,
nu le mai întrebă de ce
și cum, nu le mai ia în cârcă, asta înseamnă că
nu vor dispărea o dată cu el. Ce

n-ar da să uite de firea omenească, să fie pregătit să
se împace cu actuala situație, să aștepte
apusul soarelui, senin și să-și tragă din adânc răsuflarea:
să nu se învechească, să nu se ofilească…