Nu mai iubi atât

Mă ridici pe umerii tăi: acum, vezi? Tu,
care abia ai coborât de pe
umerii mei. Dă-te jos, că nu te mai pot ține. Ce
facem? Urcăm până la schit? Cu
zahăr, ulei și orez în spate — pentru preotul Ciprian. Vom
înota în mocirla gândurile noastre negre
până în vârful muntelui.
Lasă, pentru noi va coborî sperietoarea Ceahlăului și-o
să ne ia în cârcă… Să

vină careva ca să-ți țină lumânarea… Doar
n-oi muri. N-ai venit
la mine ca să mori, te-om face bine… Baba
pune lemnul Domnului, rămurele,
rămurele într-o oală cu apă la foc mic, atât cât să
nu mocnească — bre, dacă
apa asta se face roșie, mori, n-are nimeni ce
să-ți facă. Matale
iubești fără speranță, aici greșești, nu
ești înțeles, nu te pricepi la muieri, ia nu mai iubi
atât, dă-o-ncolo de iubire, te simți
singur-singurel? Nisipul
din inimă e de vină. Te temi că mori și n-ai pe
nimeni lângă tine, care
să-ți închidă ochii? Ce mai contează,

după 25 de ani în care biserica a fost folosită
ca grajd.