Mat, impermeabil!

Cine sunt? (III)

Nu știu cine sunt, dar semăn mult cu valiza.

Îndes în mine lucruri lăsate pe ultima sută de metri: convorbiri telefonice, fețe triste sau vesele ale unor prieteni, ultime plimbări pe plajă, ultime apusuri etc. În geanta de umăr am luat și multe hârtii scrise de mână, câteva kilograme, pe astea nu le-am putut căra în minte, ce bine că le-am scris, mă simt bine, ușurată, chiar dacă plină de bagaje, odihnită și cu mintea slobodă să o ia oriunde, nu pot stoca în mine, nu am veleități de cămară. Amintirile mele sunt calculate chiar în kilograme, pe care le-am plătit deja în avans în toți anii care au trecut. Nu-mi fac griji pentru ele așa cum nu-mi fac griji pentru puii de pisică care au venit într-o zi din senin în curte, știu că mama lor le va găsi o casă, chiar dacă pentru început va trebui să se dezobișnuiască cu confortul, oamenii din jur toți hrănesc pisici și chiar primăria are locuri amenajate unde le pune mâncare și apă. După mine nu va fi potopul, după mine lucrurile vor fi la fel, bune sau rele. Nu am făcut nimic nici în plus dar nici în minus, doar am menținut, un paznic la datorie care predă ștafeta următorului schimb. Peste o vreme voi avea amintiri despre acest loc și tot așa, la fel cum pisoii apar din toți boscheții din aproape în aproape la caserola cu mâncare și noul se va instala încet, timid, până prinde curaj dând curs vieții.

Ascult știrile și prezentul se duce de râpă, nu mă interesează conflicte, curs valutar, variola maimuței, intersectez trecutul ca pe un permanent incident care are loc din clipa în care vine dimineața. Mereu cu un picior în groapă. Dar e vorba de un trecut al copilăriei, nu unul apropiat, unul care vrea să se trezească mereu cu mine și care pare că nu mă părăsește niciunde, este ca imaginea unui tablou celebru pictat de un profesionist și pe care-l am mereu în minte, oricând, la orice oră știu cui aparține. Ceva ca o amprentă. O stea galbenă. Nu încap prea multe pe acest traseu pe care corpul meu l-a ales sau l-a decis cine știe când sau i-a fost hărăzit să-l urmeze, este îngust, aduce cu aleile de prin păduri prin care încape doar un individ și restul trebuie să se așeze în șir indian, este înconjurat de arbuști, prăpăstii sau râuri, practic natura mamă face ca în unele colțuri ale lumii să vedem așa ceva, nu este suficient spațiu și nu te poți plânge nimănui, te conformezi cerințelor de la fața locului. În Grecia, mergând spre Meteora am văzut o astfel de scară, pe-o parte era hăul. Dar oare ce face să vină aici miile de turiști dacă nu splendoarea care, paradoxal, ucide frica, sau poate că se îmbină amândouă într-un sentiment straniu, inexplicabil, atrăgător..

Privesc din nou valiza, concretă, tangibilă, respir ușurată, mângâi materialul din care este făcută, negru, textil, mat, impermeabil, îi semăn; și este ca și când aș privi pe fereastra unei camere de hotel marea. Mă gândesc ca și cum în clipele următoare mă așteaptă plaja, soarele, apa rece, vacarmul, porumbul fiert.

Nu știu cine sunt, dar semăn mult cu o valiză, am în mine doar lucruri esențiale în fiole mici care se pot plia, rabata, îndoi, apoi se pot expanda de la sine. De exemplu periuța de dinți este pliabilă, borsete care intră una în alta și multe altele lucruri mici dar încăpătoare fac din valiză un miracol. Și la fel, din mine oricând se poate ramifica, dilata sau revărsa ceva neașteptat, sau se poate adăuga oricând ceva nou, pot atașa sau cumpăra. Mai am spațiu liber pentru simplu motiv că e organizat, știu fiecare colțișor cu ce trebuie umplut sau dacă trebuie, uneori golurile fac ca celelalte lucruri să se așeze mai bine, așa cum, m-am surprins că după ce am închis valiza am mai scuturat-o de câteva ori și dimineața se mai făcuse loc. Cred că e posibil chiar să nu știu toate refugiile.

În bagaj am mai ales lucruri pentru îngrijit corpul, care șterg ridurile, iar asta am și în mine, azi, acum, lucruri puține și în ordine care întineresc. Mă simt ca la 20 de ani. Îmi amintesc momentul când ajunsesem la București, eram în Gara de Nord și am văzut capătul de linie al căii ferate, un cerc roșu, care spunea: stop. Era prima zi de studenție, aveam rimelul curs și o valiză în mâna dreaptă, mă uitam în drepta și-n stânga, nu știam unde era ieșirea. Ieșirea spre oraș și mai ales ieșirea din mine. La fel sunt azi. Doar o mică schimbare, ieșire nu există. Ieșirea e doar o iluzie, un joc. Pe pieptul meu e o deschizătură unde se întâmplă totul, aici e cel mai mare trafic, oameni care vin și pleacă, un peron interminabil, aici au loc tot felul de întâmplări. Și chiar dacă cineva-mi povestește despre un accident, o naștere, o moarte e ca și cum s-ar întâmplat chiar aici, pe pielea mea, distanța nu există. Cumva nu am plecat niciodată. Și chiar dacă pare că este chilia unui pustnic, nu este așa, nimeni nu păstrează liniștea, ușa se aude trântindu-se destul de des, iar contagios e un cuvânt la ordinea zilei, și nu are de-a face cu boli, are mai mult de-a face cu felul de-a fi, cu schimburi, trocuri, fac parte din acest turn babilonian înfipt chiar în viața mea. Sunt propria mea limbă. 😊