Miniatura, broderia fină

N-am mai intrat de multă vreme pe Facebook. Intru foarte rar. Nu mă mai prea uit nici la televizor. Mă plictisesc mai toate filmele, în special cele bine cotate, cu multă politică. Cu implicații sociale și economice, cu aceleași scheme predictibile. Cu proiecții prea ample.

Mie îmi place microcosmosul, îmi place miniatura, broderia fină. Filmele foarte vechi, de studiu. Care urmăresc traseul unei lumini, care te agasează cu umbrele. Îmi plac traiectoriile umane individuale, dramele personale, periferia, insignifiantul, intimitatea, efemerul, praful în vânt. Oh, nu, filmele siropoase ies din calcul, eu n-am fost niciodată o romantică autentică, iar despre seriale… nu încape vorbă. N-am răbdare cu ele și nici obișnuința rutinei. Documentarele sunt, pentru moment, singurele care mă mai prind cu adevărat. Mereu aflu câte ceva, asta e colosal, îmi place. Și, uneori, foarte rar, producțiile stupide, tip can-can. Dacă nu mă agasează, mă amuză proștii, sunt mereu fresh și imprevizibili. Îmi imaginez că trăiesc, nu citesc, un Caragiale care se tot infiltrează și ni se întinde în contemporaneitate ca untul pe pâine. Proștii sunt tonici, au un natural drăguț, o prospețime pe care e foarte greu să o mai găsești în ceilalți. Mai toți inteligenții poartă azi măști și stăpânesc arta disimulării și a comportamentelor circumstanțiale.

Uneori mă întreb ce-mi mai fac puținii prieteni de Facebook cu care interacționam. În timp, am părăsit și am fost părăsită. Prieteniile virtuale, acum știu, au o arhitectură de tip Gauss. O creștere spectaculoasă, adictivă, apoi un vârf de la altitudinea căruia ai tendința să crezi că totul va dura o veșnicie, apoi o diluție inobservabilă sau fin dezamăgitoare. Descreșterea îți naște uneori un sentiment de culpabilitate, te întrebi dacă și unde ai greșit că ai ajuns un exemplar uman periferic. Dar n-ai greșit. Pur și simplu, asta e. Ești captiv într-o formulă care funcționează. Știi, de fapt… cam totul e Gauss în viața asta.

Ce mai fac? Mai citesc. Puțin, spre foarte puțin, dar zilnic și de calitate. De calitatea pe care n-o mai impun alții, în sfârșit! Iuhuuu! Am ajuns la concluzia că am înghițit prea multe porcării dictate de trenduri, cumetrii, mode, voci ajunse nu știu pe unde, uneori nu se știe cum. N-o mai fac. Fac numai și numai ce-mi place. Fac lucruri în care cred. Mi-am construit o biserică interioară. Pură. Știu deja suficient de multe încât să îmi dau seama unde e valoare în alții, unde e experiment, unde e filon și unde e impostură. Sau modă. În plus, sunt capabilă să-mi scriu singură lucruri care să mă zguduie de râs, să mă capaciteze, să mă frângă în două, să mă taie în bucăți de tristețe sau să mă vindece. Am trăit într-o modestie de sine excesivă, fabricată, ori asumată, iar asta, sincer, nu mi-a adus niciodată vreun beneficiu, nu m-a făcut nicicum mai fericită. Privind retrospectiv, o prostie! Dar dacă te-ai născut cu amprenta asta, o duci cu tine, mori așa.

Azi, observ. Îmi place să observ. Mi-a plăcut de când mă știu. Cred că, de fapt, m-am născut să observ. Cele mai mici detalii sunt un deliciu la care mulți, nu știu de ce, își refuză accesul. Habar n-au ce pierd. Detalii umane, cromatice, gestuale, sonore, vibrante, tactile, toate câte sunt și câte încă nu mi-au ieșit în cale. Acesta e, poate, cel mai prețios dar al vieții și cea mai prețioasă – mereu nouă – lecție. Poziția de outsider îmi e confortabilă și îmi dă o înălțime de la care totul e mai senin, mai lipsit de convulsii, de patimi și urgențe. Nu știu cât va dura și cât o să-mi mai trebuiască, pentru că nu iubesc principiile și definitivul, dar acum e un timp blând și înalt.

Nu, nu e încă toamnă. E doar o vară care învață să fie blândă, care nu te mai mușcă de mâini și de picioare, nu-ți mai sare furioasă la beregată. Îmbătrânește, se scurge printre degete ca nisipul și are uneori o lumină sfâșietor de tandră și de frumoasă. Nu știu dacă ați văzut vreodată lumina de miere, aceea care face toate frunzele transparente. Le traversează și îți arată în ele toate vinișoarele, viața aia a lor mică, atâta câtă e. Frunzele au început să cadă. Încă din august, tot cad. Cad mereu, fără să le miște vântul, cad frumos.

Vară frumoasă, blândă, asta îmi e și mie acum. Vară pe turla unei biserici. Mâine, nu se știe.

Să ne reauzim cu bine și să vă fie bine, prieteni!