Carmen Sorescu 
Contrar vieții din stradă, cu piață, școală, mașini parcate neregulamentar, treceri de pietoni cu sau fără semafoare, nu că ar mai conta, pentru că pietonii își vedeau nestingheriți oricum de drum, chiar și pe roșu, strigăte, 2 la leu, țipete, certuri, într-un cuvânt: haos, potrivnic, era, deci: azilul. Paradoxal, pe stradă nu era un haos citadin ci un amestec bilic-babilonian-balcanic, o viață trăită prin toate cotloanele, nimic nu scăpa, tot felul de vietăți, de la oameni la șobolani, câini, pisici; și la suprafață și prin canalizări viața triumfa. Ostil parcă, era un bloc, unde nu erau rufe întinse, nici oameni la plajă, nici nimeni nu frigea carne la grătar, și tocmai de aceea curățenia lui devenea agresivă, ceva malign trona în interior: bătrânețea. Doar că pe lipsa vitalității sau chiar pe lipsa vieții nu poți purta ranchiună. Tocmai ce auzisem o discuție între două florărese care aveau taraba cu flori chiar spre azil: Dă-i dracu, ăștia au bani de-și permit să stea în albeața asta, să vezi ce pisici și ce câini li se aduce, și ăștia tot albi… Numai că fix această albeață era linia de pe monitor care anunță moartea. Nu știu de ce, dar cred că moartea este tot albă. Prea multă sterilitate, uscăciune, nerodnicie dăunează și ceva trebuie infiltrat, poate un pic de viață, dar viața e așa cum e insidioasă, ar trebui totuși să-și facă loc, uneori nici atât de veninoasă, nici prea constrictoare, totuși sperie, precum șarpele casei nu trebuie omorâtă.
De mult nu mă mai intrigă: salvatul prin scris, salvatul prin prieteni, salvatul prin călătorii, sunt în stadiul de distracție, nu mi-a plăcut nici cum sună acest salvat, deși metaforic, nici prin înțelesul fățiș-abscons nu mi-a plăcut. Să ne salvăm din calea cui? Înecul iminent în viață e deja făcut la naștere, niciun colac, oricum s-ar numi, carte, plajă, amic, iubit, excursie nu stă prea mult la gât. Toate acestea ruginesc mai devreme sau mai târziu, se decojesc, cănesc, plesnesc, se sparg, curg, irită, doar metalele prețioase și scumpe rezistă. Eu am de la mama un lănțișor cu o cruciuliță din aur de 14 K, pe care l-am primit cadou la vârsta de 14 ani, de atunci îl port, și nu mă refer la el ca etalon al prețului ci la poleiala care în timp m-a înconjurat, acea strălucire care orbește și pe care oamenii o evită. Pur și simplu oamenii ocolesc viața, fug din calea ei ca din calea unui taur scăpat pe străzi. Imaginea de la Festivalul San Fermin din Pamplona este cea mai potrivită, cei șase tauri eliberați pe străzi simbolizează nașterea, culoare roșie, probabil sângele.
Viața nu e doar o sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, pentru că mai există și viața de apoi în care toate aceste mecanisme încetează. Dar nu despre tărâmuri spirituale aș vrea să povestesc ci despre cum ia naștere viața pe pământ. Eu una, am văzut viața într-o zi în parc, eram pe o bancă, priveam apa lacului irizată de soare, frunzele cum alunecau încet pe aleea din fața mea, tot felul de pantofi, bocanci treceau mai agale sau nu pe sub pleoapele mele, și deodată aud pași alergând, am ridicat privirea și dintr-o parte venea un băiat, adolescent, să fi avut 15 ani și din partea opusă o fată, la fel, să fi avut aceeași vârstă, s-au oprit brusc în fața mea, desigur eu nu mai existam, ceea ce se năștea între ei distrugea de la mare distanță, probabil tot parcul dispăruse în întrevederea lor, zâmbeau, râdeau, brusc o fericire imensă a izbucnit între ei dar fără să se atingă, erau timizi, fâstâciți de prezența corpurilor față-n față. Viața a explodat între ei mai ceva ca o bombă atomică, râsul și bucuria lor puteau ucide orice le-ar fi stat în cale și ei nu ar fi știut nici azi ce necazuri ar fi pricinuit. M-am uitat o vreme după ei, ochii începuseră să mă usture, nu de la ambrozie ci de la pelicula aceea care tulbură vederea când e o căldură prea mare și distorsionează, poate ați văzut vara, deasupra asfaltului sau când arde o lumânare, talazuri și talazuri, iar urma lor nu puteai fi luată decât de cei ca ei. M-am ridicat să merg în spatele lor dar gravitația nu-i atrăgea, apoi au dispărut, poate nu erau de pe Pământ, mi-am zis, cu siguranță nu. Viața aici se formează din praf și gaze, din coincidențe, să fii la locul potrivit în momentul potrivit.
A lua taurul de coarne e ca și când în fața ta a apărut o problemă și trebuie înlăturată, dar de ce ar fi viața o problemă? Ar trece ca un tăvălug peste tine? Pentru Hercule nu a fost, dar cine e ca el?
