Poezia și lecțiile ei

S-a putut observa, în ultimul lustru, revenirea în forță (creativă) a „optzeciștilor” în actualitatea noastră literară, cu titluri de poezie și proză care o vor și depăși, în durata lungă a istoriei literare.

Dacă în primul deceniu postcomunist generația a făcut preponderent gazetărie și publicistică, participînd activ la reconstrucția democratică a societății, ulterior „optzeciștii” au început să revină la uneltele artei lor, cu rezultate semnificative. Despărțirea lor de literatură (fie și temporară) și, apoi, revenirea la ea s-au făcut în două etape destul de diferite ale evoluției cîmpului cultural. Prima, de la finele anilor ‘80, era esențial modernistă, cu o structură lirică pe care postmodernismul românesc ambiționa să o descentreze. A doua, din anii 2000, este minimalistă și de o tranzitivitate pe lîngă care orice enunț direct „optzecist” pare elaborat și retoric.

Între metafizicul și simbolicul „șaizecismului” și, de cealaltă parte, biologicul și directitatea „milenarismului”, lirica generației ‘80 (cu toate diferențele din interiorul ei) își delimitează un teritoriu propriu, al construcției și deconstrucției de discurs. Orice bun poem „optzecist” este, implicit, și o lecție despre poezie: despre cum se face, ce presupune, pe ce mizează și unde „duce” ea. „Lecția” devine adesea explicită și marcată pedagogic prin elemente și aspecte care țin nu atît de universul liric specific al autorului, cît de dorința lui de a se raporta la ale altora.

Un asemenea poet este, simultan, înlăuntrul și în afara propriului imaginar, asumîndu-și subiectivitatea lirică și renunțînd, pe cît posibil, la ea pentru a înregistra și evalua alte subiectivități. De aceea, în pofida opiniei curente, e posibil ca poetul să fie și un critic. „Critica” pe care el o face într-un poem sau altul nu este, desigur, una aplicată pe un volum anume, ci una de discursuri, tendințe și direcții poetice.

Iată-l pe Gellu Dorian, în volumul Închizi fereastra. Și zbori!, într-un poem intitulat chiar Poemul supărat. Din ce motiv? În „țara asta” parcă „nu se mai scrie poezie”. De scris se scrie, și încă multă, numai că poezia de azi nu se suprapune cu modelul autorului acestui poem „supărat”: „toți scriu un soi de texte/ în care sexul, alcoolul, drogul fac casă bună din care este izgonită poezia/ care nu se mai așază pe hîrtie, ci direct în pixeli,/ și devine &, versul e ca aici, în acest poem supărat, un șarpe lung/ prin care curge veninul printre silabe,/ roua nu mai este sudoarea privighetorilor ce-au ostenit toată noaptea cîntînd,/ ochii lui Homer sînt ca două becuri arse pe doi stîlpi/ într-un oraș părăsit,/ unde puritatea nu rodește, chiar dacă/ fecioarele nasc copii,/ legea sfîntă a maculării plătește tribut morții,/ judecata de apoi nu mai e o amenințare, ci un scenariu de film horror,/ cel ce-a descoperit poezia nu mai are inimă,/ în timp ce inima e un trop fugărit din vers/ pe motivul că e desuet,/ un grup de minimaliști se autointitulează maximaliști”. La finele poemului „supărat”, autorul proiectat în personaj se declară „ostenit” și se întinde într-un pat de basm ori de telenovelă – dar discursul său poetic, înfășurînd strîns textul, are vitalitate și vivacitate.

Minus referința directă la climatul artistic de azi, aproape toate textele din volum au această convergență între o materie bogată ce urmează a fi liricizată și o construcție poetică pe spații ample, bine desfășurată și modulată retoric. Cu o excepție (O noapte cu ziua de mîine în cap, care ar fi putut lipsi din sumar), poemele sînt convingătoare și artistic, și „pedagogic”. Ambele dimensiuni sînt importante pentru Dorian și pentru o poezie care renunță complet la valorile de sugestie, la „atmosferă”, stări „difuze”, „inefabil”, pentru a se proiecta intelectual și a se expune discursiv.

Repetițiile, reluările, revenirile, detalierea fiecărei secvențe din suita descriptiv-explicativă, punctarea momentelor importante (din poem, nu din „viață”), întărirea pînă la redundanță a fiecărui nucleu de semnificație sînt pe o structură complexă și laborios constituită ca atare. Majoritatea poemelor au o anumită întindere, cerută de chiar procesualitatea textului care trebuie să treacă prin toate fazele înainte de a i se pune punct. Să mai vedem un exemplu relevant, și anume poemul care încheie cartea, remarcabilul W, cu un moto din Aristotel („Prietenia este un suflet în două trupuri”). Versurile de aici explică și explică iar, într-un crescendo care e totuși al poetului experimentat, iar nu al prietenului trădat, diferențele dintre vîrsta iluziilor (prietenia e numai una dintre ele) și cea a edificării. Lăsînd deoparte ultimele șase versuri, de care chiar și hiperexplicativul Dorian s-ar fi putut dispensa, poemul este printre cele mai puternice din carte: „La început nu a fost nici un prieten,/ n-a fost nici un dușman,/ apoi, să fi fost într-o joi, ba nu, într-o vineri/ cînd a apărut primul prieten,/ și nu e bine înainte de weekend să le arăți oamenilor că ai un prieten,/ poate nici marți nu e bine,/ ba cred că niciodată,/ pentru că vor face totul să și-l atragă de partea lor,/ nu va ști ce să facă,/ le va vinde întîi numele tău, apoi/ faptele tale rele se vor înmulți atît de mult/ încît nu vei ști dacă tu ești cel care i-ai oferit totul/ așa cum se face între prieteni/ sau cel care ți se arată prin cele spuse peste tot/ ca și cum ar fi fost adevărate,// nu știu dacă a fost mai bine la început/ cînd nu aveam nici un prieten și toți se uitau la mine cu gîndul bun,/ așa cum te uiți la statui și le admiri pentru cît de multe fapte ascund/ și nu spun nimic despre ele/ sau acum cînd nu știi cărui prieten să-i spui/ că nu ești nici statuie, nici munte la care vine mahomed să se încline,/ ci omul acela căruia cînd îi lipseau toate era fericit,/ iar acum cînd are de toate este trist,// nu cred că de vină este vreo zi a săptămînii,/ vreun număr fatidic,/ poate nici prietenul nu crede la fel/ mai ales atunci cînd nu-ți mai este aproapele/ căruia să-i dăruiești timpul tău,/ poate nici tu, cel care ai privit spre celălalt ca spre tine/ și-ai vrut să te cunoști atît de mult/ încît ai descoperit în el toate neajunsurile tale,/ atunci cine, te întrebi/ privind înapoi,/ privind înainte,/ privind în sus de unde niciodată nu vine nici un răspuns”.

Omogenitatea cărții e deopotrivă tematică și valorică. Începînd cu al doilea termen: poemele sînt apropiate între ele ca valoare și nu se constată (cu excepția menționată) scăderi de nivel. Mai mult, textele se înscriu într-un proiect de ansamblu, coerent și unitar, chiar dacă multifațetat și diferențiat de la un poem la altul. Tematica însăși nu diferă semnificativ de la începutul cărții și pînă la finele ei, important fiind unghiul prin care este abordată. Cînd acesta este simbolic, imaginile recurente (cîrciuma, biserica, noaptea) și personajele văzute cu „o mie de ochi”, înainte ca observatorul vorace să le ia cu totul identitățile, intră cu haloul lor enigmatic, spectral, „liric” într-un mod mai degrabă modernist, într-o poezie auto-centrată, suficientă sieși.

Cînd însă unghiul devine, din simbolic, descriptiv-discursiv, versurile configurează altceva decît imaginarul poetului. Ele se referă, din exterior, de la distanță (critică) și cu luciditate (analitică și interpretativă) la realități, istorice sau culturale, din afara ariei lor. Aici se manifestă, pregnant, postmodernismul și „optzecismul” autorului: atît la nivelul discursului, cît și la acela al referentului. Poemul nu mai are o cuprindere simbolică, ci un desfășurător narativ prin care se proiectează istorii trăite și „reportaje” nostalgice ale tinereților „optzeciste”. Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina devin personaje ale cărții lui Gellu Dorian, dar cu biografiile și cu identitățile lor, recuperate în tonalități sentimentale, cu accent personal. Iar poemul care deschide cartea, 1980. Puzzle, este un adevărat omagiu afectiv adus unei generații care și-a propus să facă insurgență literară în ultimul deceniu ceaușist – și a reușit.

Dezamăgirea poetului nostru față de acel „soi de texte” care se scriu astăzi cuplează așadar cu admirația lui, mărturisită și tematizată, pentru poezia generației sale. Adevărul fiind ca de obicei pe la mijloc (căci nici „optzecismul” nu este, în bloc, nemaivăzut, nici lirica de azi nu e, toată, de disprețuit), să marchez încă o carte bună apărută într-un an fast pentru poezia noastră.

Gellu Dorian, Închizi fereastra. Și zbori!, Editura Paralela 45, Pitești, 2015, 128 pag.

(cronică apărută în „România literară”, ianuarie 2016)