Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 21
A sărit apoi pe scenă, a înhăţat chitara, mi-a făcut cu ochiul şi şi-a început ritmurile drăceşti. Trebuie să fi fost ceva cunoscut şi grozav, după reacţia sălii, care a izbucnit într-un urlet. Pe mine mă dureau cumplit urechile, am plecat înainte să se încheie melodia, nici nu-mi băusem paharul de martini. Sigur era o prostie, purtarea mea nu era a unui turist, dar mi-am dat seama când eram la uşă, nu mă mai puteam întoarce.
M-am plimbat puţin, fără plăcere, ploaia din timpul dimineţii se oprise, dar aerul continua să fie umed, răcoarea îmi intra în oase, făcusem prostia să încalţ pantofii pe care-i credeam potriviţi pentru bar şi acum mă strângeau cumplit. Am hotărât să mă-ntorc. În drum spre hotel m-a izbit reclama pâlpâietoare a Casei Alexia, uitasem că băiatul de la bagaje îmi vorbise de un bar cu numele ăsta în apropierea hotelului. Am intrat uşurată, măcar să-mi odihnesc picioarele. În întunericul roşiatic am distins cu greu câteva figuri, în majoritate femei, la bar şi la mese. Simţeam nevoia să beau ceva şi am cerut un martini, chiar aveam de gând să-l beau până la fund.
Era zumzetul obişnuit în orice cârciumă, voci înfundate, clinchet de pahare, o urmă de muzică cât să nu deranjeze pe nimeni. Cu greu am început să disting în întuneric chipuri obosite, într-o aşteptare indiferentă, mi-a trecut prin cap că, dacă n-ar fi fost vremea răcoroasă, barul ar fi fost gol. Iar femeile acelea s-ar fi plimbat la braţ cu iubiţii lor sau ar fi alergat după ei să se bucure de viaţă. M-am gândit că întâmplarea sau vremea neprielnică nu puteau aduna laolaltă atâtea nefericite şi pe loc mi-am dat seama unde nimerisem. Probabil zâmbeam, uitându-mă roată, fără să înregistrez vreun chip, când am realizat că o blondină cu dinţi extrem de albi îmi întorcea zâmbetul. Una dintre noi o captase pe cealaltă, sigur cealaltă fusese undiţa norocoasă, avea experienţă. Semăna teribil cu Marilyn Monroe, nu doar buclele blonde, ci şi buzele groase, ochii pierduţi, uşor misterioşi, uşor promiţători, mă aşteptam să se ridice şi să-nceapă să cânte cu voce profundă Happy Birthday, Mister President! Chiar şi fără rochia mulată de lamé. Ce efect poate să aibă un pahar cu martini! În clipa următoare se aşezase pe scaunul gol din faţa mea. N-aveam niciun motiv să-i spun să plece, nici să mă indignez. Era un joc. M-am băgat imediat în joc.
– Presupun că nu te cheamă Marilyn?, i-am zis în engleză.
– Toată lumea mă întreabă asta. M-am gândit chiar să răspund da, unii sunt foarte dezamăgiţi când află că mă cheamă Amanda…
-
Frumos nume.
-
Chiar îţi place?
-
Chiar e frumos! Să te cheme Iubitoarea…
Probabil mă uitasem la ea mai insistent, sau avusesem un ton mai şugubăţ, cine ştie ce înţelesese, a reacţionat pe loc:
-
Îţi baţi joc de mine?
-
Deloc. Nu ştiai că asta înseamnă? De unde eşti?
-
Din România.
-
Şi eu.
Nu eram chiar şocată, dar nu prea mă aşteptam. I-am arătat că mă bucur, deşi ea părea uşor dezamăgită când am început să vorbim româneşte.
– Ce mişto!, a zis cu întârziere, dar în tonul ei se citea mai degrabă nemulţumire.
Ca s-o îmbunez, i-am oferit un pahar de martini.
-
Chiar mă întrebam dacă mai ai de gând s-o faci, a zis.
A dat pur şi simplu paharul peste cap şi-a mai cerut unul. N-aveam de ce să mă împotrivesc. Pe cel de-al doilea a început să-l privească şăgalnic, părea pusă pe confesiuni. Am lăsat-o să vorbească, ba chiar i-am dat apă la moară, simţeam că are un năduf şi vrea să-şi dea drumul, ca de la femeie la femeie, nu eram eu cea mai nimerită, dar se întâmplase să-i fiu la îndemână. Înşira numai prostii, ce-ar fi făcut dacă ar fi avut ea norocul lui Marilyn, dacă ar fi avut bani să cumpere un bar ca acela, cum ar fi rămas departe de viaţa de-acum şi s-ar fi plimbat în jurul lumii de trei ori, oprindu-se mereu în altă parte şi lăsând în urmă bărbaţii ca pe nişte scoici goale, cum îl lăsase pe bărbatul ei, n-am înţeles dacă el plecase, ori ea-i dăduse papucii, dar era clar că se purtase îngrozitor şi toată iubirea de până la momentul despărţirii fusese o minciună, şi nici măcar nu-l lăsase pentru că s-ar fi dus după alta, lui îi plăceau bărbaţii şi se ascunsese ca un neisprăvit, până l-a prins, îţi dai seama? îţi dai seama ce şoc am avut şi cum pe loc mi-am zis că trebuie să i-o plătesc? Îmi dădeam seama, dar nu mă interesa câtuşi de puţin.
– Să ştii că nu m-am îmbătat, spuse, când începuse al treilea pahar. N-am mai făcut-o de nu mai ţin minte, n-am voie să mă-mbăt, că-mi dau drumu la gură şi spun tâmpenii…
– O dată-n viaţă mai merge, am zis eu.
– Aş, a fost de-atâtea ori în viaţă, că nu ştiu să număr!
– Merge şi-aşa, am mai zis, concesivă.
– Şi eu cred la fel, nu-mi pasă nici de doi bani de ce zic ei.
– Care ei?
– Multe vrei să mai ştii…
– Asta aşa e.
– Mai bine bea cu mine.
– Uite că beau…
– Aşa mai merge, a zis cu limba împleticită şi căzând pe gânduri. Întinsese peste masă o mână grăsuţă, cu degete lungi şi unghii roşii ca focul şi-mi apucase câteva degete pe care le strângea spasmodic. S-a trezit brusc: Ce-ţi pasă!
– Îmi pasă…
– Îţi spun eu, habar n-ai, nu-ţi pasă!
– Nu-mi pasă, dacă zici…
– Vezi, vezi că am dreptate? Faci ce vrei cu ce-ai între picioare, ca şi mine.
M-a şocat, nu-nţelegeam.
– Cine ţi-a zis asta? am întrebat.
– Aşa zic io, aşa zic ei, fac ce vreau când vreau, d-aia n-am chef de coţăială-n seara asta.
Mă aruncase-n ceaţă.
-
Ce-i aia? am întrebat.
– Nu-ţi mai sparge capu să-nţelegi… Hai să mergem, locul ăsta e-mpuţit.
-
Unde să mergem?
-
Oriunde, nu contează.
Am plătit şi am ieşit în răcoarea nopţii. Mergea alături, fără o vorbă, ţinându-şi umerii cu palmele, să se-ncălzească. Am ajuns repede în dreptul hotelului, am oprit să-mi iau rămas bun.
-
Asta-i tot?
Dârdâia. Era dezamăgită că plimbare se terminase atât de brusc. Mi se făcu milă.
-
Urcă, să te-ncălzeşti un pic, i-am spus.
M-a urmat fără vorbe, portarul se schimbase între timp, mi-am luat o mutră plină de dispreţ când am cerut cheia şi mă pregăteam să-i arunc celui nou o replică tăioasă, dacă avea să-mi spună că nu puteam aduce persoane străine în hotel, dar nu mi-a zis nimic, nici nu ne-a băgat în seamă, nu-i păsa.
Amanda s-a trântit într-un fotoliu, închizând ochii, am crezut c-a adormit. Respira liniştit. Mă impresionase povestea cu bărbatul pe care-l descoperise homosexual, îmi închipuiam ce şoc va fi fost. Mă simţeam şi uşor inconfortabil, n-ar fi trebuit s-o aduc cu mine, o necunoscută, mă trezeam că sare la gâtul meu ori îmi cere cine ştie ca să nu facă scandal, chiar dacă părea inofensivă, cu mutra ei de Marilyn cherchelită.
– Probabil vrei să plec, scumpo, am auzit-o bolborosind. Se trezise din beţie sau fusese doar o pasă trecătoare. Am trecut peste „scumpo”, era târziu să mai zic ceva. Nu trebuia să urc, a mai spus, nu obişnuiesc să fac asta. Dar chiar mi-era frig.
-
Nu-ţi face griji, am zis.
– Tu să nu-ţi faci. Dacă n-ai fi româncă, te-aş fi tapat de bani. Aşa ştiu că eşti o altă prăpădită. Mă scuzi, poate nu eşti…
-
Nu chiar…
– Vrei să facem dragoste? a mai întrebat.
-
Nu, nicidecum!
– Bănuiam eu. Pari femeie de treabă. N-ai apărut la Alexia să cauţi una ca mine…
-
Sigur nu.
– Măcar cauţi ceva? Dar parcă n-aştepta răspuns, s-a grăbit să mă-ntrebe dacă n-am vreo tărie. O dau pe gât şi plec, a zis.
Habar n-aveam. Am deschis frigiderul şi am descoperit o sticlă de bere şi una de şampanie.
– Păcat că nu e şi tărie, a zis. E bună şi şampania, dă-o-ncoa.
A pus sticla direct la gură, noroc că era una mică.
– De fapt, am zis, caut pe cineva.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
