Odilia Roşianu
Cu greu s-ar putea găsi cuvinte pentru a explica tot ce a însemnat Valeria Seciu pentru teatrul românesc sau pentru a o descrie ca actriță. Pe de o parte, din cauza emoției care te copleșește la vestea dispariției ei, știind că ți-a însoțit multe dintre clipele petrecute în sălile de teatru, iar pe de altă parte, complexitatea ființei ei îți dă senzația că nu ai putea niciodată s-o definești cu-adevărat.
Asemenea multor dintre spectatorii care au avut norocul s-o vadă pe scenă, am simțit permanent că era „a mea”, că juca pentru mine, că privirea ei se apleca doar spre scaunul meu. Că nu-ți dădea nicio clipă de respiro, nici măcar în pauza dintre acte.
Și inclusiv acum, deși a plecat pentru totdeauna, sau mai ales acum, emoția mă copleșește și prefer să dau cuvântul unei alte adevărate doamne a artei noastre teatrale, datorită unei prietene care a scos la iveală fragmentul de mai jos:
„Dacă o cunoști (şi eu am fost de câteva ori seismograful ei sensibil, deci o cunosc, bineînțeles atât cât poate cineva să cunoască o femeie!), te izbești de încordarea ei nestăpânită, te irită tremurul nervos al antenelor ei la pândă, în sfârșit, nu poți face abstracție de centrul de forță magnetic al existenței ei. Stă cu buzele strânse, cu pleoape obosite peste cearcăne trase, soarbe afanisită din cafea, ridică o dată ochii şi apa lor limpede te otrăvește, mlaștina lor verde-galbenă te înghite. Apoi, sare, deodată la luptă şi totul în făptura ei, ochii, părul, pielea, capătă culorile aurii ale unei leoaice. Fiara a intrat în arenă, felină încordată, sigură pe capacitatea ei formidabilă a instinctului manevrat, cu inteligență, să acționeze acolo unde trebuie. Îi cunosc, i-am înregistrat de mult toate, aproape toate expresiile, mijloacele, reacțiile, stările. Dar surpriza şi suspansul alcătuiesc unele dintre piesele care compun puzzle-ul savant şi imprevizibil al talentului ei. Cum poate fi strălucitoare şi pământie, foarte frumoasă şi foarte urâtă – când repetam cu ea piesa Ecaterinei Oproiu «Cerul înstelat deasupra noastră» mă fascina expresia descompusă a figurii ei, atitudinile neglijente, dizgrațioase, de femeie care renunță la feminitate – îmi pare într-adevăr o enigmă. Cum poate înflori într-o clipă – am văzut odată un dans japonez în care un pitic în agonie devenea corolă de floare, pasăre în zbor, pește în apă – este într-adevăr un mister”, scria regizoarea Cătălina Buzoianu despre Valeria Seciu. („Novele teatrale”, 1987, Editura Meridiane)
În final, nu ne rămâne decât să ne-o amintim murind și înviind pe altarul teatrului, în timp ce vom rosti încet: Să se odihnească în pace…
