Adrian Păunescu, ieri și azi

O fotografie postată de mine pe Facebook, acum vreo câteva luni, a provocat multe comentarii printre cititoarele și cititorii destul de afanisiți, pe cunoscuta rețea socială, de eternele poze cu pisici (care ne-au exasperat pe toți, făcându-l pe Emil Brumaru să declare că el vrea poze cu mămici, nu cu pisici). În fotografia respectivă, Adrian Păunescu tânăr și înfierbântat, într-un tricou cu mânecă scurtă și purtând bretele, îl ține pe după umeri pe mai vârstnicul Nichita Stănescu, cu barbă și părul lung, cu un pulover (dar altul decât cel devenit celebru) peste care își ține mâna dreaptă la inimă.

Ne aflăm, cu această fotografie istorică, în 1983, cu puțin înainte de moartea lui Nichita Stănescu, invitat atunci la Cenaclul Flacăra pentru o adevărată celebrare colectivă. Artizanul acesteia a fost, desigur, Adrian Păunescu, figură controversată a poeziei și a istoriei noastre postbelice, despre care un membru important al generației ‘80 precum Călin Vlasie are cuvinte aspre. Dar parcă numai el?

Nu i se iartă lui Adrian Păunescu, nici astăzi, contribuția consistentă la cultul personalității lui Ceaușescu, naționalismul exacerbat și cu tușe grotești prin care înșira voievozii neamului în spatele „celui mai iubit fiu al poporului”, vanitatea de a fi pe o scenă supraînălțată și de a agita „patriotic” mase de oameni transformați de regimul totalitar în niște cobai ai socialismului real. Critica literară a avut să-i facă alte reproșuri: diluarea lirismului și transformarea poeziei într-o simplă versificare, substituirea artei propriu-zise printr-un mesaj social ori național tot mai plat și mai schematic figurat, renunțarea la plurisemantismul neomodernismului în favoarea accesibilității unor texte recitate și cântate pe stadioane, confuzia tot mai vădită între poetic și publicistic, renunțarea la calitate pentru cantitate și la tensionarea versului pentru o producție record la hectar de coli editoriale.

Dar recalibrarea imaginii publice a lui Adrian Păunescu va veni, cred eu, tot dinspre critica literară – fiindcă este meseria criticilor să analizeze și să judece sine ira et studio. Nu o condamnare vreau deci să fac și să pronunț acum, nici o spălare de păcate. Mă interesează rezultanta unei biobibliografii.

Amândoi poeții au avut „norocul” de a-și suprapune anii tinereții și ai maturității unui regim totalitar, în care literatura era încorsetată ideologic, controlată și cenzurată. Nichita Stănescu nu a apucat Revoluția, spre deosebire de Adrian Păunescu, hăituit în decembrie 1989, în niște secvențe greu de uitat, de niște revoluționari care îl asimilau cu potentații epocii Ceaușescu.

Nu știm cum s-ar fi împăcat poetul celor 11 Elegii cu libertatea postrevoluționară, dar știm cum a gestionat-o fostul diriguitor al Cenaclului Flacăra: nu prea bine. Deși Păunescu a avut funcții înalte după 1990, aura lui de poet mesianic al României s-a pierdut. În cea mai proastă dintre fazele posibile de receptare, oameni grăbiți l-au comparat, neavenit, cu un amator în ale poeziei precum Corneliu Vadim Tudor. Poetul care umplea altădată stadioane s-a chinuit, literalmente, să refacă atmosfera de atunci. I-a fost imposibil, fiindcă epoca noastră nu mai era cea a tinereții lui și diferențele erau mai mari și mai adânci decât similaritățile. Când era grav bolnav, ca și cum ar fi simțit că e bine să-și încheie socotelile cu propria viață ca un scriitor, nu ca un politician, Păunescu a făcut eforturi să se împace cu colegii săi, pe care tot el îi susținuse prin legea indemnizațiilor de merit. Puțini știu că mari scriitori români de azi ar fi trăit în cea mai neagră sărăcie dacă Adrian Păunescu nu s-ar fi zbătut, ca parlamentar, pentru această lege a indemnizațiilor de merit. Căci poetul acuzat, ca altădată Arghezi, de arghirofilie a fost (în felul său vulcanic, turbulent, dominator, insuportabil) un generos.

Mie îmi place poezia lui de tinerețe, pe care socialul și naționalul nu au apucat să o impregneze și să o confiște. Nu am nimic împotriva poeziei sociale ori naționale, câtă vreme ea rămâne poezie și nu se transformă în câte un „imn” recitat pe la serbări școlare de tocilari și parodiat pe la colțuri de cei mai inteligenți elevi din clasă. Înainte ca Păunescu cel cunoscut de toată lumea și detestat de atâția să instaleze o scenă oficială în propria poezie, aceasta suna așa: „În lumea plină de urmări,/ eu sunt un om pe niște scări.// În sus ce e? În jos – nimic!/ În jos ce e? În sus – nimic!/ Vorbesc cu ceilalți care-au fost/ și-n sus și-n jos și nu-i dezic,/ eu însumi spun de locurile/ pe unde-am fost: nu e nimic.// Vecinul meu prăsește ciori,/ vecina mea prăsește farduri,/ eu sunt un om pe niște scări,/ și-un câine bulucind prin garduri,/ o dată, de mai multe ori,/ căci ce pot fi aceste garduri,/ decât căzute, foste scări”.

Poemul, care continuă la același nivel, se intitulează Un om pe niște scări și este din volumul Fântâna somnambulă apărut în 1968. La 25 de ani, Adrian Păunescu era deja un poet în toată puterea cuvântului, unul dintre cei mai originali dintr-o generație numărând atâtea vârfuri. Să fii contemporan cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru – și totuși să fii Adrian Păunescu nu e ceva la îndemâna oricui.

Cred că generațiile ce vin îl vor citi și îl vor prețui pe adevăratul poet cu acest nume, ignorând suveran ceea ce pe noi ne-a iritat și ne-a indignat la Adrian Păunescu.

(text apărut în „Adevărul”, august 2015)