Daniel Cristea-Enache 
Ultima mea zi la Beijing nu a fost una „integrală”: urma să plecăm seara spre aeroport, pentru a lua primul avion, spre Istanbul, iar de acolo pe al doilea, spre București. Aveam de făcut și bagajul, iar la 12 trebuia să predau camera de la Hotel Ritan, făcând ceea ce se numește check-out.
Timpul între ora 12 și ora 19, când mi-am programat să mă întorc la hotel, pentru a lua microbuzul rezervat spre aeroport, l-am petrecut… într-un Mall. Am căutat un top al centrelor de shopping din Beijing și am găsit, pe locul 2, ceva interesant: un Mall „cool”, hipster, oarecum “avangardist”, destul de aproape de hotel.
Se numește Taikoo Li Sanlitun și, într-adevăr, l-am ales bine (eu de obicei fiind plictisit de ideea de shopping). Era un loc unde mi-a făcut plăcere să „flanez”, urcând și coborând scări, trecând dinăuntru afară și din exterior în interior printr-o structură alambicată, modulară, la antipodul celei circulare din unele mall-uri ale noastre. Dacă la noi te învârți în cerc, la Taikoo Li Sanlitun mergeai pe o spirală cu perspective inedite, neașteptate. Și astfel nici n-am simțit când a trecut timpul, căscând gura la vitrine, mâncând la un restaurant thailandez foarte bun, mai întâi o specialitate marină, apoi un desert delicios, savurând o cafea cu gheață sau un shake răcoritor, scriind episoade din acest jurnal „la cald”, făcând fotografii, vorbind pe Facebook, când mai găseam internet… Am nimerit la o cafenea care părea frecventată numai de fete, era cât pe-aci să intru la un film de artă, la un cinematograf exclusivist (dar ora era nepotrivită), m-am încântat de stilul arhitectonic și de design-ul uriașului ansamblu comercial, fațetă a unei Chine moderne și moderniste, a unui Beijing global, nu local. (În imagine e un bloc de sticlă de la o intrare în Mall-ul modular.) Văzusem tradiția chineză; acum am văzut noutatea pusă remarcabil în valoare.
Păcat că, la plecare, mi-a lăsat un gust amar faptul că mai multe taxiuri au refuzat să mă ia, mai mult ca sigur fiindcă eram străin. Am aflat la hotel că li se întâmplase și altor colegi.
M-am înveselit însă, în holul somptuos de la Ritan, cu bancurile ardelenești, capitol la care sunt mari cunoscători Ioan Aurel Pop, președintele Academiei, Vasile George Dâncu, de la Cluj, și Ioan Pintea, de la Bistrița. Râsul mi-a alungat oboseala; și am pornit spre aeroport cu microbuzul în care au fost iarăși cascade de râs, provocate de această dată de regățeni: Gabriel Coșoveanu și Aurel Maria Baros. Am plecat din China râzând, încheind cum nu se poate mai nimerit această fascinantă experiență asiatică.
Ajuns acasă în dimineața zilei următoare, după zborul obositor cu două avioane, am căzut lat, la propriu și la figurat, recuperând printr-un somn sănătos tot consumul de energie din zilele și nopțile chineze.
La revedere, Beijing! A fost o onoare și o plăcere să te întâlnesc; și să scriu despre o Metropolă uimitoare pentru cititorii mei.
