Constanța Popescu Toată noaptea am cojit cuvintele,
să avem miezi proaspeți la cafea.
Bucuriile nu se mai încheie la nasturi,
butonierele lor au pus fermoar pe dorință…
te-aș fi iertat, m-ai fi iubit,
sărbătorile încep dimineața devreme,
mă întrebi dacă mai inventez povești,
dacă am măturat tăcerea de pe prag,
e tot mai albă și se vede.
Dimineața e o depărtare rece,
pașii obosiți așteaptă o mirare,
un semn în calendarul durutelor șoapte,
nu le mai aud și nu mai recit poeme,
jocul de doi a învățat să se descalțe la ușă,
sufletul se roagă
și desenează icoane pentru amândoi.
Oglinda are privirea aburită
și lacrimile nu pot spune: bună dimineața…
