Qibla

Sau direcția către Mecca. În hotelul unde eram cazată o simplă săgeată desenată pe tavanul camerei indica traiectoria pe care musulmanii își puteau așeza covorașul să se roage, și aveam să aflu mai târziu, că în toate hotelurile din Golf și Orientul Apropiat, cel puțin, era o practică obișnuită. Perfect calculat. Turiștii, pelerinii și toți cei interesați nu-și mai băteau capetele cu găsirea punctelor cardinale, a coordonatelor orașului, așa cum în avion mi se întâmplase să văd doi iordanieni care se uitau din geam în geam, în timp ce avionul lua curbe, doar, doar localizau Kaaba, iar după o vreme aveam să văd spațiul dintre scaune plin de credincioși cu fețele orientate în același fel. Masa s-a servit mult mai târziu, iar dacă aveai nevoie la toaletă trebuia să aștepți deoarece era imposibil de pășit peste zece oameni aflați toți în genunchi. Folosiseră o busolă special concepută pentru locul sfânt, dar mai aveau mici busole lipite din fabrică pe covorașe și pe valize, prin urmare, se descurcau. Nu mai spun de ceasurile cu ecran verde care bat invers, ceas care se numește Mecca sau de iQibla, un gadget sub formă de inel sau qiblafinder, o aplicație foate bună car ușurează căutarea. Creștinii nu au o astfel de direcție precis trasată, direcția noastră e răsăritul, e mult mai ușor de găsit, cauți soarele și gata, dar să cauți Mecca e puțin mai dificil, iar la hotel exista această facilitate. Sau, la fel, aveam să aflu, că, precum moscheile care sunt orientate cu fața spre Mecca existau și hoteluri cu camere dispuse asemănător, astfel că, cine își lua o astfel de cameră, și avea nevoie de Dumnezeu, legătura era ca și făcută. Chiar am auzit odată la recepția unui hotel din Riad pe cineva care cerea o cameră cu vedere spre Mecca, vedere, desigur, imaginară, în fapt era vorba despre direcție.

Oare qibla mea care era? Eu ce direcție aveam? Mi-am dat seama în câteva secunde că linia, sensul, cursul meu nu erau orientate spre un loc anume, spre o piatră, biserică, zeitate sau spre un viitor fictiv, idealizat, ci dimpotrivă, spre trecut, spre ceea ce lăsasem. Qibla mea era țara, orașul, casa părintească, mama, tata, un traseu imaginar pe care-i întâlneam într-un du-te vino permanent, constant. Odată cu trecerea timpului s-a schimbat. Qibla mea e copilul meu. Unde merge ea mă îndrept și mă rog și eu. Nu e nimic neobișnuit să schimbi calea pentru că și musulmanii au schimbat direcția de rugăciune, de la moscheea Al-Aqsa, Ierusalim la Mecca. Există și azi la Medina, Moscheea celor două qible, Masjid al-Qiblatayn, dar în 1987 cu prilejul unei renovări direcția veche a fost ștearsă, nișa (mihrab) spre Ierusalim a fost acoperită, netezită ca un simplu perete alb.

La Amman lumea era așezată pe mai multe straturi și dimensiuni, lumea orizontală care mergea la serviciu, vindea, cumpăra, piețele, magazinele și lumea verticală care se năștea de la sine când muezinul anunța rugăciunea, totul într-o simbioză aproape banală, ca parte din viață. La câteva intervale, în funcție de orele de rugăciune, lumea oscila și ea, activitate orizontală aproape se oprea și începea cealaltă, toată ziua începusem și eu să mă mișc alături de acești oameni străini pe aceste trepte materiale și spirituale, când jos, când sus. Aici viața începea la răsărit, odată cu primul ciripit începea și prima rugăciune, activitățile erau concepute în funcție de soare, astfel că tot mai des auzeam: Ai răbdare, după rugăciune. După rugăciunea se relua viața orizontală, se redeschideau magazinele, piețele, începea iar forfota, se vindea, se cumpăra, se mânca, se bea ceai, se semnau acte etc. Separare și uniune, iar și iar. Cuvinte mari, cuvinte mici: Slavă lui Dumnezeu sau Cât costă – se auzeau cel mai des, și ziua devenea un ghem care mă lua cu ea, dimineața te strângea și până seara când se deșira eram liberă. Încorsetată în tot felul de fire lumea exista pur și simplu. Această fugă de lângă oameni, această fugă la Dumnezeu – rugăciunea! Renunțarea de 5 ori pe zi la propriul corp, cu capriciile lui pământești, pentru a fi înălțat. Mă întrebam uneori dacă e mult sau puțin? Dar dacă și voi vă veți întreba cum funcționează o astfel de societate, cu astfel de pauze pioase, ei bine, funcționează. Întreruperile sunt ca niște guri de aer curat, ca niște ferestre în proximitatea lui Dumnezeu. Dar oare toți voiau să fie în compania zeității de câteva ori pe zi? Se poate măsura credința în vreun fel? Sau era doar un reflex, poate o rușine, în caz că nu ai fi în rândul lumii nu ar fi frumos? Cert este că acest schimb de paliere era binevenit și toată lumea îl aștepta.

Trăiam într-o capsulă, afară era altceva, era acest schimb de energii, de replici cu Dumnezeu, cerul era mai jos, mai tangibil, o lumea ambivalentă la care luam parte prin simpla prezență de după perdea. Ceea ce mă neliniștea într-un mod straniu era fața schimbată, luminoasă, puțin mai palidă cu care amica mea se întorcea de la moschee, ca și când ceva sau cineva îi lua dar îi și dădea puteri. Ce se întâmpla acolo nu aveam cum să știu.

Unde este apă oamenii fac bărci, unde sunt copaci oameni fac livezi, unde sunt animale oamenii fac ferme, unde sunt orașe oamenii fac piețe, unde sunt locuri sacre oamenii se roagă, natura locului dă direcția de urmat. Coran, 50:16: „Noi, într-adevăr, am creat omul și știm ce fel de suspine are sufletul lui, noi suntem mai aproape de el decât vena jugulară”. Cât am locuit la Amman? Greu de spus, pare că nici azi nu am plecat.