Mai straniu decît ficțiunea

„Adevărul e mai straniu decît ficţiunea” – iată un „vechi proverb” care constituie, pentru  inepuizabilul scriitor american Edgar Allan Poe (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849), pretextul ideal pentru construirea unor rafinate scenarii, extravagante şi totodată fluente, tensionate inteligent şi rezolvate surprinzător, de fiecare dată printr-o poantă atent calculată. Glisînd pe muchia incertă a fantasticului, arcuită între straniu şi miraculos, cele nouă povestiri ale lui Edgar Allan Poe adunate în volumul Cărăbuşul de aur şi alte povestiri se joacă ingenios cu reflexiile „adevărului” pe pînzele voalate ale ficţiunii, răsturnînd cu nonşalanţă aşteptările unui cititor grăbit şi conformist. Mirajul este cu atît mai palpitant cu cît fiecare dintre textele lui Poe pare să aibă, discret sau ostentativ, un sîmbure de „adevăr” în jurul căruia se ţese ficţiunea, nici un artificiu ce ar gira verosimilitatea acestui punct de plecare nefiind socotit inoportun: decupaje din ziare, note explicative, referinţe şi aluzii culturale, unele inventate, tertipul manuscrisului găsit etc. Aceste trucuri pe care Poe le mînuieşte cu (auto)ironie şi umor spumos sînt un îndemn ludic de a citi bizarele povestiri cum grano salis, o provocare de a intra în dialog cu un cititor pe potriva alunecosului narator, mucalit, subtil, dispus să intre în joc, să accepte cu zîmbetul pe buze masca stranie sub care stă ascuns pactul ficţional.

Cărăbuşul de aur şi alte povestiri înfiripează, din raţionamentele riguroase ale unui scenariu detectivistic sau din senzaţiile diafane ale visului ori ale coşmarului, o serie de coincidenţe investigate cu meticulozitatea şi rafinamentul unei spirit deopotrivă ştiinţific şi speculativ. De fapt, este dificil de cuantificat cît este intuiţie şi cît calcul în formula narativă a lui Edgar Allan Poe, miza implicită a textelor sale – „să calculeze neprevăzutul” – confirmînd cu prisosinţă că adeseori spiritul poetic poate fi mai riguros decît cel ştiinţific în captarea adevărului. Sfidînd idiosincraziile intelectului, fulguraţiile intuiţiei scapă încercărilor de a le capta în raţionamente, singura cale de a le îmblînzi fiind aceea de a le drapa marja de supranatural sub pliurile calculului pur matematic: „Puţine sînt acele persoane, chiar printre cei mai calmi gînditori, care să nu fi fost atrase uneori de o vagă şi totuşi vibrantă cvasicredinţă în supranatural, de coincidenţe de o natură aparent atît de miraculoasă încît, ca simple coincidenţe, intelectul a fost incapabil să le accepte. Asemenea sentimente – cvasicredinţele despre care vorbesc nu au niciodată întreaga putere a gîndului – sînt rareori pe deplin înăbuşite altfel decît prin recurs la teoria hazardului sau, cum i se mai spune tehnic, calculul probabilităţilor. Ei bine, acest calcul este în esenţa sa pur matematic, şi astfel avem anomalia ca lucrul cel mai rigid şi mai exact din domeniul ştiinţei să fie aplicat umbrei şi spiritului celui mai intangibil din domeniul speculaţiei.” Deopotrivă simplu şi bizar, „adevărul” intangibil din miezul textelor lui Edgar Allan Poe ţine mai degrabă de această zonă vagă şi vibrantă a umbrelor, dovedindu-se a fi „mai straniu decît orice ficţiune” obişnuită. Departe de a urmări verosimilitatea facilă a unor ticluiri născute din jocurile imaginaţiei, bizareriile ce se întreţes în textele lui Poe mizează pe coincidenţele cele mai neaşteptate, pe conexiunile ce însăilează incredibilele piese ale unui puzzle deconcertant într-o imagine de o stranie coerenţă interioară.

Fiecare dintre cele nouă povestiri, într-un fel sau altul, ţese coconul de stranii coincidenţe interconectate ce menţine viu un mister ce îşi cere imperios dezlegarea. Edgar Allan Poe are flerul de a varia la nesfîrşit soluţiile posibile, alternînd ieşirile pe calea deducţiilor logice cu întorsăturile ironic-jucăuşe ori cu interpretările ambigue, oscilatorii, indecise între o rezolvare stranie, dar totuşi verosimilă şi una în cheia palpitantă a miraculosului. O primă serie de texte regizează cu abilitate un scenariu în care hazardul pare să le joace feste personajelor, însă, la o lectură mai atentă, raţiunea este marele păpuşar ce controlează în detaliu fiecare act, nimic nefiind lăsat, de fapt, la întîmplare. Un astfel de personaj raisonneur este sclipitorul C. Auguste Dupin din Misterul lui Marie Rogêt, care întruchipează virtuozitatea şi flexibilitatea unei inteligenţe vii, ce îndrăzneşte să iasă mereu din tipare. Dozînd optim calculul şi intuiţia, cu convingerea fermă că „poate cea mai mare parte a adevărului se naşte din ceea ce pare irelevant”, Dupin izbuteşte de la distanţă, doar din confruntarea unor decupaje din jurnale, prin punerea cap la cap a unor detalii aparent fără legătură, să elucideze o crimă ce se dovedeşte a fi mai puţin misterioasă decît părea iniţial. Faimosul personaj al lui Poe revine în Scrisoarea pierdută, într-un nou caz în care simplitatea se împleteşte cu bizareria, reuşind pe cont propriu, acolo unde echipe sîrguincioase de poliţişti au eşuat, să descopere şi să recupereze un compromiţător răvaş aparent ascuns, aflat chiar sub nasul investigatorilor absorbiţi de căutarea umbrelor subtile, orbiţi însă de lumina evidenţei. Din aceeaşi familie spirituală cu excentricul Dupin se desprinde şi singuraticul William Legrand din povestirea ce împrumută titlul volumului, care pare că descoperă comoara legendarului pirat Kidd prin mijlocirea unui cărăbuş neobişnuit. De fapt, Legrand înscenează o farsă prin care, sub masca miraculosului, se ascunde un efort raţional de dezlegare a cifrului unei scrisori în care este indicat locul exact în care se află ascunsă fabuloasa comoară a vestitului pirat. Textul manipulează cu perspicacitate dubla lectură, susţinînd pînă la un punct intervenţia supranaturalului şi răsturnînd în final această supoziţie abil indusă, printr-o deconspirare a paşilor pe care i-a urmat raţiunea în dezlegarea misterului.

Edgar Allan Poe se joacă inteligent cu aşteptările cititorilor săi, jonglînd exemplar cu cele mai inedite căi de insolitare, speculînd o largă paletă de efecte posibile, de la umorul negru la satiră şi pamflet. Din seria textelor ironic-ludice se detaşează Farsa cu balonul, A o mie şi doua poveste a Şeherezadei şi Mellonta Tauta, imaginînd situaţii (im)probabile care pun într-o altă lumină certitudinile, dezvăluindu-le marja de indemonstrabilitate, de stranietate ori chiar de opacitate. Primul dintre ele pare desprins din paginile romanelor mai mult ştiinţifice decît fantastice ale lui Jules Verne, condensînd, într-un articol de ziar, înţesat cu minuţioase explicaţii tehnice, frînturi din jurnalul de bord al călătorilor prinşi într-o expediţie inedită: traversarea Atlanticului în nacela unui balon. Cel de-al doilea text schimbă radical registrul, parodiind de data aceasta luxurianţa fanteziei din povestirile orientale, schimbînd cu nonşalanţă povestea. După 1001 de nopţi în care acceptă convenţia ficţiunii, Şeherezada lui Poe refuză, cu preţul vieţii, să mai rămînă în schemele previzibile ale invenţiei, plonjînd primejdios în realitatea bizară, incredibilă şi absurdă în ochii regelui însetat de poveste, dar obtuz în faţa adevărului. Colajul de extrase din presă din notele de subsol răstoarnă obişnuinţele de lectură, insolitînd fenomene bizare ale naturii ori invenţii tehnice precum tiparniţa, trenul ori telegraful, învăluindu-le într-o aură de basm şi aducînd astfel încă o confirmare că „adevărul e mai straniu decît ficţiunea”. Cea mai incisivă povestire din volum, Mellonta Tauta aglutinează şiretlicul manuscrisului găsit cu trucul proiecţiei în viitor, construind discursul insolit al Punditei, o călătoare plictisită care în anul 2848 recapitulează erorile de gîndire ale strămoşilor ei din urmă cu o mie de ani, subjugaţi de doar două căi restrictive de cunoaştere – cea deductivă a lui Aries Totel şi cea inductivă a lui Hog (alias Francis Bacon). „Reprimarea imaginaţiei” constituie reversul catastrofal al „îngîmfatei şi imbecilei lor prescrieri a tuturor celorlalte căi ale Adevărului, a tuturor celorlalte mijloace de a-l atinge în afara celor două căi absurde – una a tîrîşului şi cealaltă a grăpişului – la care au îndrăznit să reducă Sufletul care nu doreşte nimic mai tare decît să zboare.”

Celelalte trei texte din Cărăbuşul de aur şi alte povestiri – Îngropat de viu, Poveste din Munţii Colţuroşi şi Pisica neagră – sînt tocmai cele care lasă imaginaţia să zboare, slăbind chingile raţiunii, explorînd ungherele obscure ale sufletului, augmentînd spaimele atavice în faţa sfîrşitului şi dilatînd efectele macabre ale unei morţi incomplete – catalepsia ori cadavrul viu. În prima povestire, naratorul înşiruie o suită de cazuri de morţi aparente, ca un preambul pentru propriile experienţe de cădere în bizare stări de inconştienţă în care semnele vitale sînt aproape imperceptibile. Vindecarea se produce odată cu trăirea da capo al fine a scenariului de coşmar al îngropării de viu, însă nu într-un coşciug, cum sugerează cu abilitate textul, ci în cala strîmtă a unei şalupe. Poveste din Munţii Colţuroşi pune în scenă o coincidenţă bizară, în care un misterios Bedlo, labil fizic şi psihic, cu înfăţişare cadaverică, retrăieşte în transă, la graniţa fragilă dintre vis şi trezie, moartea lui Oldeb („Bedlo” inversat!) dintr-un oraş indian, într-o stranie oglindire ce reconfirmă laitmotivul că „s-a întîmplat ca un singur adevăr să fie mai straniu decît orice ficţiune”. Pisica neagră pătrunde în cele mai sinistre cotloane ale Ororii, gradînd magistral ieşirile sadice ale personajului, atracţia spre malefic, predispoziţia spre crimă, coincidenţele macabre sporind tensiunea unei situaţii rezolvate neaşteptat prin intervenţia unei forţe justiţiare ce depăşeşte puterea de cuprindere a raţiunii.

Variaţiuni insolite ale aceleiaşi teme obsedante – „adevărul mai straniu decît ficţiunea” – cele nouă „bizarerii” transpuse în Cărăbuşul de aur şi alte povestiri întreprind un ingenios slalom printre clişee şi formule literare. Absorbind şi reconfigurînd recuzita romantic-tenebroasă a povestirilor de groază, elementele de senzaţional şi macabru ale literaturii cu priză la public, de policier, roman gotic sau de anticipaţie, Edgar Allan Poe le retopeşte cu măiestrie într-o proză alertă, incitantă, mereu surprinzătoare, dozîndu-şi meticulos efectele, menţinînd vie ambiguitatea, neocolind nici primejdiile Raţiunii, nici riscurile Imaginaţiei: „Există momente cînd, chiar şi pentru ochiul sobru al Raţiunii, lumea tristei noastre Umanităţi poate căpăta aparenţa Iadului – însă imaginaţia omului nu e Carathis ca să-i exploreze nepedepsită toate cavernele. Vai! sumbra legiune a terorilor sepulcrale nu poate fi socotită întru totul fictivă – […] ele trebuie să doarmă, altminteri ne devoră – ele trebuie lăsate să doarmă, altminteri pierim.”

Edgar Allan Poe, Cărăbuşul de aur şi alte povestiri, Traducere din limba engleză şi note de Liviu Cotrău, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 240 p.

Foto de pe britannica.com