Etgard Bitel Am vorbit săptămâna trecută despre BRICS și UE ca organizații economice formale (UE) și informale (BRICS). Tendința actuală este a organizațiilor economice formale, precum UE, care promovează interdependența economică în plan vertical prin creșterea decalajelor economice între statele participante. Această afirmație nu este împotriva relațiilor de colaborare ci este o observație a situației economice a unor state.
Internaționalizarea, globalizarea, transnaționalizarea sunt noțiuni care exprimă trăsături importante şi dinamice ale economiei mondiale contemporane. Ele nu sunt sinonime, deşi au fost, deseori, utilizate cu acelaşi sens. Pentru mai bună înțelegere a acestei noțiuni, voi începe cu delimitarea conceptului și specificului interdependențelor economice dintre state, care reprezintă platforma de dezvoltare a acestor trei procese (internaționalizarea, globalizarea, transnaționalizarea). „Interdependenţele economice reprezintă totalitatea interacţiunilor reciproce dintre economiile naţionale, precum şi a fluxurilor economice internaţionale, în cadrul economiei mondiale. Ele s-au constituit în timp pe baza unor factori obiectivi şi subiectivi, printre care menţionăm: a) diviziunea internaţională a muncii; b) deschiderea economiilor naţionale spre exterior, caracterizată, îndeosebi, prin ponderea exportului şi importului în produsul intern brut: c) dezvoltarea revoluţionară a tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii în economie; d) nivelul şi evoluţia preţurilor pe piaţa mondială; e) gradul de dezvoltare şi de diversificare a schimburilor şi fluxurilor economice; f) schimbările intervenite în economia mondială şi în raporturile de putere pe plan internaţional; g) factorii politici şi sociali” (Manual de economie mondială și integrare europeană).
. În perioada postbelică, interdependenţele economice s-au accentuat, manifestându-se sub o diversitate de forme, care stimulează procesul integraționist. În cel de-al doilea Raport al Clubului de la Roma, coordonat de laureatul Premiului Nobel pentru economie, Jan Tinbergen, sunt reliefate următoarele interdependențe, generate de: 1) nevoia de alimente – unele ţări deţin surplusuri, în timp ce altele au deficite alimentare; 2) nevoia de energie şi minerale, în condiţiile în care cererea şi oferta au traiectorii geografice diferite; 3) problemele apărării mediului înconjurător; 4) speranţele de a reduce decalajele mari dintre ţările bogate şi ţările sărace. Luând în considerare amploarea şi natura acestor interdependenţe, „nicio naţiune nu poate opta să trăiască într-o completă izolare faţă de celelalte.
Interdependenţele dintre economiile naţionale se pot crea între țări cu nivel de dezvoltare economic apropiat sau între țări cu nivel de dezvoltare diferit. Interdependenţa între țări cu nivel de dezvoltare economic apropiat se caracterizează prin specializare în cadrul acelorași ramuri şi diviziune internaţională a muncii pe plan orizontal… Spre deosebire de interdependența între țări cu nivel de dezvoltare economic apropiat, interdependenţa între țări cu nivel de dezvoltare diferit poate fi caracterizată prin specializare interramuri și diviziune internaţională a muncii în plan vertical. Acest tip de interdependențe constă în relaţii de dependenţă a ţărilor mai puțin dezvoltate față de cele dezvoltate. Cele mai importante interdependenţe dintre economiile naţionale se creează prin următoarele canale: a) prin schimburile de mărfuri şi servicii; acestea sunt determinate de nivelul veniturilor consumatorilor din ţările partenere şi de competitivitatea produselor oferite pe pieţele externe; b) prin relaţiile monetar-valutare, care se creează ca urmare a existenţei unor monede diferite la nivel naţional; c) prin relaţiile financiare, concretizate în fluxuri financiare internaţionale; d) prin politicile economice. Interdependenţele dintre ţări pot comporta caractere diferite: ele pot fi de tip competitiv (non-cooperativ), de cooperare sau de coordonare. Interdependenţele dintre economiile naţionale şi economia mondială, în ansamblul lor, sunt, însă, mult mai numeroase şi mai complexe, ele depăşind planul interdependenţelor dintre ele.
O caracteristică importantă a interdependependenței dintre economiile naționale și economia mondială este divizarea de către societăţile transnaţionale a procesului de producere şi de localizare a producerii unor componente ale produsului finit în diferite ţări ale lumii.
Ceea ce se numește astăzi, cel mai adesea, globalizare reprezintă, pe de o parte, stadiul la care a ajuns procesul real, îndelungat al dezvoltării internaţionalizării vieţii economice sau al mondializării schimburilor economice şi a interdependenţelor dintre economiile naţionale și state, proces care cuprinde nu numai schimburile, ci și celelalte laturi ale vieții economice. La baza acestui proces, se află câţiva factori esenţiali, precum: accelerarea schimbărilor tehnologice; multiplicarea şi diversificarea schimburilor economice; viteza sporită cu care circulă capitalurile; exigenţele mari ale pieţei mondiale; evoluţia rapidă a esenţei procesului de management, atât în producţie, cât şi în procesul de organizare a tranzacţiilor comerciale. Pe lângă faptul că globalizarea determină creşterea interdependenţelor dintre ţări şi intensificarea internaţionalizării, aceasta reprezintă şi un proces de redistribuire a puterii economice şi de accentuare a decalajelor şi diferenţierilor sociale la nivel mondial. De aceea, ea formează, îndeosebi în ultimii ani, obiectul unor aprige dispute teoretico-ideologice
Fenomenul creării interdependenței economice și a decalajului dintre state nu este nou.
A existat în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) al statelor socialiste subordonate URSS o tentativă de „specializare” a unor state numită Planul Valev.
Cred că este foarte interesant să vedem despre ce era vorba în cadrul acestei tentative a URSS pentru a înțelege actuala politică a Uniunii Europene.
În aprilie 1964 un economist sovietic, Emil Borisovici Valev, a publicat un articol intitulat Probleme ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria ṣi URSS în care propunea construirea unui „complex economic interstatal” în zona Dunării de Jos. Planul Valev urmărea specializarea economiilor acestor ṭări pe anumite ramuri de producție, României revenindu-i rolul de stat preponderent agricol. Faṭă de această evidentă încercare de subordonare economică, România a reacṭionat. Cel care a fost numit de conducerea de partid românească să argumenteze combaterea Planului a fost economistul Costin Murgescu, directorul adjunct al Institutului de Cercetări Economice, redactor ṣef la revista Viaṭa Economică. El a publicat într-un număr din iunie 1964 editorialul Concepṭii potrivnice principiilor de bază ale relaṭiilor dintre ṭările socialiste. Despre „complexul economic interstatal” în general ṣi despre concretizarea lui dunăreană, în special, articol în care analiza ṣi respingea cu argumente „aserțiunile ṣtiinṭifice” ale lui Valev care mascau o încercare de subordonare economică.
Istoricul Bogdan Murgescu, profesor la Facultatea de Istorie – Universitatea din București, președinte al Societății de Științe Istorice din România, a explicat cum a apărut această idee a complexului economic interstatal ṣi cum a privit-o conducerea românească.
„Planul Valev a apărut într-un context în care Hruṣciov ṣi ceilalṭi lideri ai Uniunii Sovietice, ca ṣi unii dintre liderii ṭărilor socialiste, încercau să promoveze integrarea economică a ṭărilor socialiste din Europa. Concret, asta însemna o adâncire a diviziunii muncii între aceste ṭări ṣi respectiv o specializare mai adâncă a ṭărilor, unele în producṭie industrială, altele în anumite ramuri ale agriculturii, deci o încercare de a integra mai mult ṭările socialiste ṣi totodată de a mări pe această cale producṭia totală a sistemului socialist.
Planul Valev prevedea crearea unei regiuni economice integrate care ar fi trebuit să cuprindă părṭi din Uniunea Sovietică, în special din Republica Moldova ṣi districtele sudice ale Republicii Sovietice Socialiste Ucraina, părṭi ale României – cea mai mare parte de fapt din răsăritul ṣi sud-estul României – ṣi părṭi din nord-estul Bulgariei. Era în esenṭă un fel de integrare economică a unei regiuni CAER în zona Dunării de Jos”.
Răspunsul românesc a fost foarte dur la Planul Valev, dar în acelaṣi timp se înscrie într-un context mult mai larg. Concret vorbind, România începuse să reziste cu ani înainte în reuniunile CAER la tentativele de integrare economică prea accentuată. Încercând să mențină opṭiunea deschisă spre industrializare, pentru că Planul Valev, ca ṣi celelalte planuri de integrare, prevedea pentru România un rol precumpănitor de furnizor agricol. Se considera că România nu are destulă tradiṭie industrială, nu are destul potenṭial industrial – exceptând sigur petrolul ṣi alte câteva ramuri – ṣi în aceste condiṭii se dorea ca România să se specializeze mai mult în agricultură, să renunṭe la anumite proiecte industriale proprii ṣi să importe produse industriale din celelalte ṭări socialiste, fie din Uniunea Sovietică, fie din R.D.G. sau Cehoslovacia, ṭările care aveau în blocul sovietic o bază industrială deja mai puternică.
România a răspuns foarte violent ṣi foarte „pe față”, ceea ce a fost marea noutate a acestui răspuns, în 1964. A fost un articol intitulat Concepṭii potrivnice principiilor de bază ale relaṭiilor economice dintre ṭările socialiste care a apărut în „Viaṭa Economică”, dar a fost republicat imediat ṣi în broṣură separată ṣi a circulat într-un tiraj considerabil, care a fost semnat de Costin Murgescu ṣi care era menit să desfiinṭeze complet Planul Valev.
Acest articol nu a fost singurul. Cu o săptămână înainte, în „Viaṭa Economică” acelaṣi Costin Murgescu publicase un articol în care critica foarte sever concepṭiile ṣi proiectele de integrare ale unui economist german R.D.G.-ist, Willi Kuntz care, la rândul său, pledase pentru întărirea integrării în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc. Acel articol critic la adresa lui Kuntz a fost într-adevăr difuzat, dar nu atât de mult cum a fost difuzat articolul împotriva lui Valev, pentru că ṣi opinia publică românească era mult mai sensibilă ṣi palpita mult mai mult la primele manifestări publice ale disidenṭei româneṣti împotriva Uniunii Sovietice decât la un articol care privea strict R.D.G.-ul. Răspunsul lui Costin Murgescu nu a fost o iniṭiativă personală, răspunsul acesta a fost un răspuns organizat de conducerea de partid din acea vreme. Concret, a fost o decizie de la cel mai înalt nivel, de la Gheorghe Gheorghiu Dej; articolul a fost, să zicem, supervizat mai întâi de Alexandru Bârlădeanu, după aia l-a citit Dej personal care a mai avut sugestii,l-a mai citit și Paul Niculescu-Mizil de la ideologie, deci au fost mult mai mulṭi implicaṭi în finalizarea ṣi aprobarea articolului. Costin Murgescu însă a fost ales pentru că avea o cultură economică puternică, avea de asemenea un simṭ foarte acut al problemelor economice ṣi al conexiunilor cu istoria, cunoṣtea bine ṣi tradiṭiile gândirii politico-economice româneṣti
Trebuie observat un lucru: dincolo de argumentele concrete, atât economice cât ṣi politice prin care era criticat Valev ṣi era desfiinṭat planul său de a reuni într-un complex economic integrat teritoriile din cele trei ṭări, Uniunea Sovietică, România ṣi Bulgaria, se cuvine să observăm că îndreptând ascuṭiṣul polemicii împotriva lui Emil Valev – până la urmă acesta era doar un geograf, sigur, cu o anumită funcṭie în mediul academic sovietic, dar nu era un personaj politic de prim rang, deci un savant fără funcṭii majore în mecanismul decizional – autorităṭile de la Bucureṣti doreau de fapt „să bată ṣaua ca să priceapă iapa”, adică pe de o parte să transmită un mesaj clar conducerii sovietice ṣi celorlalṭi partizani ai integrării economice din cadrul CAER ṣi pe de altă parte să ofere opiniei publice din ṭară prilejul de a vedea cum erau puṣi la punct sovieticii în numele suveranităṭii naṭionale.
Pe de altă parte însă, se dorea să se evite o critică directă la un nivel de vârf al Uniunii Sovietice la adresa unui politician – ar fi trebuit să-l critici direct pe Hruṣciov! – ei, ṣi asta se dorea să se evite în public, astfel încât să nu fie puṣi sovieticii în situaṭia de a nu putea să dea înapoi. Şi rezultatul a fost că până la urmă sovieticii au dat înapoi ṣi Valev a fost criticat chiar ṣi într-un articol din Izvestia.
Citind cele de mai sus este interesant de urmărit tendința de „specializare” din Uniunea Europeană, cel puțin în cazul României.
Am trăit anii 80 de raționalizări idioate ale lui Ceaușescu, dar știu și despre Combinatul de Fire și Fibre Sintetice de la Săvinești care făcea concurență pe piața internațională olandezilor și a fost distrus după 1989 prin numirea unui olandez la conducere. Mai știu și despre importul de tablă de la Galați făcut de RFG, cu condiția ca transporturile să nu fie marcate. Le marcau ei și le vindeau ca tablă „made in Germany”. Mai știu și despre Fabrica de diamante artificiale construită pe baza planurilor furate din RFG care, și ea. făcea concurență pe piața internațională. Unde este aceasta?
Astăzi, în cadrul UE, România a ajuns furnizor de forță de muncă în exterior (peste 8 milioane de români muncesc în afara granițelor României) și forță de muncă ieftină și înalt calificată pentru multinaționalele care investesc în România. Un exemplu în acest sens sunt viitoarele minirezectoare atomice care vor fi proiectate și construite în România.
Sigur că este greu de ales o altă variantă, adică aceea a ieșirii din UE care ar duce la intrarea din nou în sfera de influență a Rusiei, dar observația obiectivă ne spune că, totuși, clasa politică ar avea opțiunea opoziției și a reindustrializării României, sigur cu niște eforturi, dar profitabile pe termen lung.
