Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 14
Obişnuia să-şi petreacă dimineţile puţinelor duminici libere în faţa unei farfurii întinse şi mari plină cu foi de clătite cumpărate în pachete de câte-o duzină de la supermarket şi ţinute la congelator. Le ungea pe îndelete, cu gesturi egale de ritual, cu un strat gros şi uniform de gem de caise, căpşuni, coacăze şi rubarbă, o descoperise într-un magazinaş deschis de români, habar n-avea cum arată rubarba, pe borcan nu era nicio imagine, doar un scris ca de copil care aducea cu vorbele din limba lui, însă gustul era dumnezeiesc, dulce-acrişor, îi plăcea la nebunie. După ce întindea stratul gros, rula meticulos fiecare clătită, le aşeză una lângă cealaltă, închipuind o piramidă, niciodată mai puţin de şapte, deobicei nouă sau unsprezece, ajunsese şi la treisprezece. În timpul ăsta cafeaua sforăia în filtru, o turna fierbinte într-o cană de porţelan albăstrui pe care erau imprimate o caschetă de poliţist şi iniţialele numelui lui, O.D., Oscar Delavilla, şi se aşeza în sfârşit la măsuţa din balconul bucătăriei. Sorbea întâi o gură zdrăvănă, oricât de fierbinte ar fi fost lichidul amărui, fără strop de zahăr, plescăia încetişor, ofta, de parcă ar fi fost obligat să înceapă o corvoadă, şi apuca una câte una clătitele din mormanul clădit pe farfurie, le devora din două muşcături, cu pauze lungi, în care privirile îi rătăceau dincolo de fereastra cât un perete sub care se întindea, până departe, oraşul. Era convins că nimeni în lume nu are o privelişte mai minunată – oraşul colorat văzut de la înălţimea etajului unsprezece, pierdut în ceţurile zării, niciun zgomot, niciun fir de praf, undeva foarte departe se ghicea marea. Era convins că nimeni nu petrecea o dimineaţă de duminică mai grozavă pentru că nimeni nu avusese ideea muntelui de clătite. Mai era convins că nimeni nu era mai fericit. Ultima dintre clătitele devorate era întotdeauna cea cu rubarbă. În timpul ăsta se gândea la câte avea de făcut în săptămâna care urma, mângâindu-şi la răstimpuri burdihanul enorm pe care aproape plesneau toate cămăşile.
Rareori i se întâmpla să-l prindă dimineţile de duminică în pat, cel mult de câteva ori pe an, şi chiar şi atunci cu mult înainte să se dea jos începea să sune strident telefonul, apărea vreo urgenţă, vreo crimă sau vreo tâlhărie descoperite în zorii zilei, la anchetarea cărora colegii socoteau că ar fi bine să fie de faţă. Doar de trei ori când sunase telefonul i se întâmplase să-i rămână ziua liberă până seara, fără să fi fost nevoit să plece în mai puţin de-un ceas. O dată îl chemase şeful la pescuit, i se îmbolnăvise partenerul obişnuit şi omul era disperat că nu mai avea cu cine să trăncănească, dar, când să iasă pe uşă, şeful sunase din nou, partenerul apăruse, se sculase doar mai târziu. A doua oară îl sunase frate-său plecat în America, se pregătea să se culce, băuse cam multişor şi i se făcuse chef de vorbă. A treia oară fusese greşeală.
Pe un scaun alăturat se cocoţa invariabil un motan vărgat şi bătrân care clipea rar, nu mieuna niciodată şi se mulţumea cu grăunţele cu care bărbatul îi umplea un castron imens la două zile. Priveau amândoi în zare prin geamul uşor prăfuit, profund preocupaţi de gândurile lor.
Oscar Delavilla n-avea nevoie de nimeni. Oscar şi motanul. De zece ani trăiau împreună, la început într-o casă dărăpănată, înconjurată de o livadă de migdali, moştenită de la părinţi, în care fratele mai mic jurase că n-o să locuiască nici măcar o zi după moartea părinţilor şi plecase în vestul Americii, unde se făcuse pompier. Oscar îşi cumpărase apartamentul cu două camere de la etajul unsprezece cu banii primiţi recompensă pentru cea mai mare captură de cocaină din istoria Spaniei. Nimănui nu-i venea să creadă că dăduse peste asemenea pleaşcă, aproape o tonă de praf ambalat în pungi de câte un kilogram, însoţită de trei cărăuşi. Îi înhăţăse pe toţi trei şi uimirea a fost atât de mare că statul îi dăduse o recompensă considerabilă. Cam tot în vremea aia vânduse peste noapte dărăpănătura cu curte şi livadă unui antreprenor care plănuia să ridice un cartier de vile. Era vremea boomului imobiliar din Spania, ca peste tot în lume. Antreprenorul n-a mai construit cartierul de vile, ci unul de blocuri de cinci şi şase etaje, aidoma vopsite, foarte aproape unul de altul, cu o arteră largă desfăşurată printre ele, aspectul de colonie şi lipsa arborilor te înspăimânta, nimeni n-a cumpărat vreun apartament, nimeni n-a închiriat nici la jumătate de preţ. Oscar era fericit că nu cedase ofertei iniţiale de a primi un apartament în loc de bani, şi-ar fi blestemat acum zilele, singur între sute de locuinţe pustii. Cu banii pe dărăpănătură şi-a cumpărat un Seat albastru închis, culoarea poliţiei, cu ce i-a rămas adăugat recompensei şi-a dăruit apartamentul. Era fericit în noua lui casă în care n-au intrat decât doi colegi care s-au îmbătat cu vin roşu până au adormit pe canapea, cu motanul la picioare, privindu-i nedumerit, şi vreo trei femei. Prima era subţire şi cu glas spart, a doua, pufoasă şi rotundă, a treia, un zdrahon care voia neapărat să pună ordine şi să aranjeze altfel mobila. Motanul n-a înghiţit-o pe niciuna, scuipa şi scotea ghearele când voiau să-l mângâie, şi cum pentru Oscar Delavilla mai presus de motan nu era nimeni, femeile n-au mai revenit. Nici vreo alta care să arate diferit. De atunci trecuseră aproape trei ani şi burdihanul lui Oscar Delavilla se tot mărea.
Oscar Delavilla îşi amintea tot mai rar de cele trei femei din viaţa lui, nici nu le mai ţinea minte numele. Îi povestea din când în când motanului despre celelalte femei cu care se întâlnea pe ascuns şi pe care hotărâse să nu le mai aducă acasă. Motanul îşi freca trupul de pantalonii lui, îl privea mijindu-şi ochii, dar de cele mai multe ori adormea cu labuţele sub piept, ca un căţel. Oscar Delvilla înţelegea că vorbeşte de unul singur, aşa că nu i-a mai povestit şi de Dolores, cu care se întâlnea o dată la două săptămâni, cam des, începuse să-şi zică. Îi plăcea s-o asculte gol puşcă, o oră sau cât avea ea timp, după ce făceau dragoste, înţelegea că trebuie să se îmbrace când o vedea că se uită la ceas, îi lăsa un supliment gras cu care era convins că-şi câştiga ora viitoare. Femeia nu l-a întrebat niciodată nimic, nici el nu-i povestise nimic. Nu-i spusese nici măcar că e poliţist. Ar fi vrut s-o asculte mai mult vorbind, nici nu-i ştia numele adevărat, era convins că Dolores era un nume de stradă, nu ştia de unde venise, dacă avea rude, nu-i ştia vârsta, arăta de vreo douăzeci şi opt de ani, credea el, dar cu femeile cu meseria ei adevărul era mai mereu altul. Începuse să-i placă de ea, nu numai s-o vadă dezbrăcându-se, dar îi era jenă să-i spună, să nu-i râdă-n nas. Ar fi luat-o cu el să vadă reacţia motanului, dar se temea să n-o scuipe şi pe ea şi atunci n-ar mai fi avut niciun rost s-o întâlnească. O singură dată ea îl întrebase de ce nu apare mai des. Îi răspunsese că e foarte ocupat şi ea dăduse din cap fără alte vorbe, ca şi cum ar fi ştiut totul.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
