Liviu Ioan Stoiciu Aceeași slăbiciune. Mă consum în tăcere, în
singurătate, am scăpat demult de grăsimi, mă tot subțiez,
aș putea fi acum întins pe pâine. Adevărul e
că nu-mi mai doresc decât să
rămână misterul după mine… Din 2005 nu mai aud decât
niște bubuituri ciudate dinlăuntru. Sunt
nemulțumit și nefericit. Nu mai vreau să știu ce mi
se întâmplă, nici de ce. Mi se pare
normal să merg mai departe pe drumul meu, care ba se dilată,
ba se contractă, emoțional, se confundă, nu contează.
Mai nou, răsună și o voce
feminină în mine: Ce faci? Ai apărut atât de târziu… Te-ai
hotărât? Vii cu mine? Nu privi în
trecut! De ce te temi? Hai să vedem ce putem face împreună:
vom avea un plan al nostru… Te iubesc! Vorbe,
moarte… Am senzația nu e decât un presentiment al meu. Că nu
e nimic real. Totuși, emite o lumină intermitentă…
Am ales singurătatea. Mă consum în tăcere. Sunt un ghicitor
în întuneric, aștept și acum să se stingă în mine
vocea feminină — și lumina.
