Carmen Sorescu 
Nu am promis nimănui că voi scrie o carte, nici măcar mie, așadar, nu am nicio grabă, nicio teamă, dar tocmai cartea asta nescrisă care se perindă prin mintea mea ca o pasăre în colivie, lividă, tristă, și care, uneori, își mai desface aripile gata de zbor lovindu-se de geamul reflectorizant, dar degeaba, rămâne doar cu fâlfâiala și cicatricea, să se cheme chiar așa: Cartea promisă.
Cât aș încerca să scriu o poveste, deși știu că nu e așa, eu nu scriu povești, adevărul acela pur care se rotește deasupra capului ca o tiară de lumină nu mă va lăsa niciodată să spun tot, întotdeauna rămâne ceva numai al meu ca o bucată de pământ primită moștenire pe care am un izvor, nimeni nu știe de unde vine, decât, desigur, de undeva din adâncul întunecat. Lumina se refractă, la fel și adevărul, fiecare îl vede limpezimea din unghiul lui.
Da, mulți dintre noi își vând pământul nevoiți de soartă, dar să vinzi izvorul care curge neîncetat și care vine uneori șuvoi pe foi mi se pare ridicol. E un nonsens să scoți bani din întâmplări banale la care ai luat parte, din evenimente la care ai participat, cu sau fără voie, din cazuri inopinate sau prevăzute, calculate, din despărțiri sau iubiri. De fapt, e mai rău de atât, nici nu scoți bani, nici nu dai pomană, editura îți ia tot, drepturile pe viața ta 5 ani.
De exemplu, nu pot uita, când, într-o zi, cred era toamnă, posibil să fi fost 1990, cineva a strigat la poartă și a ieșit bunicul, au vorbit ceva, nu am auzit nimic, apoi el s-a întors aproape pe fugă și a spus tare: Ne dă pământul înapoi! Era fericit de parcă cineva îi pusese inima înapoi în piept și spunea că a întinerit brusc și că de mâine se apucă de treabă. Și nu doar atât, a doua zi ne-am trezit pe cap cu doi cai, două vaci, animale care la cooperativizare fuseseră confiscate, dar surpriza cea mai mare a fost că din lotul de viță de vie nobilă pe care-l știam foarte bine pentru că ne ducea cu școală la cules și unde erau niște struguri soiul afuz ali imenși, galbeni, ne uitam toți la așa ca la o minune, ca la ceva interzis, pe care nu puteai atinge decât în scop lucrativ, nici vorba să guști. Eram da, cumva în Rai și nu aveam voie să mușcăm din fructul păcatului pentru că eram exmatriculați. Ei bine, pe aici, treceam alteori și cu tata cumva în control pentru că era inginer agricol, se uita la frunze, depista mana, musculițele, viermișorii, analiza roadele, se uita pe toate părțile și când era să plecăm îmi rupea și mie 5, 6 boabe. Gustul ăsta nu se uită niciodată, acum o partea din via asta îi revenea bunicului. Tata habar nu avea ce mai era în actele primăriei, trecuseră mai bine de 30 de ani, nici măcar nu-i auzisem vreodată vorbind despre pământul luat de comuniști, era ca un mort îngropat demult, uitat, căruia nimeni nu-i mai duce lumânări. Și dacă de morți totuși mai vorbești, le mai duci flori, de pământul confiscat nu vorbeau, pentru că în sinea lor știau că e viu, pulsatil, undeva, dar nu îndrăzneau să viseze la înviere. Și învierea s-a produs.
Sursa niciodată nu se vinde, poți vinde apa din izvor, dar nu izvorul însuși, uneori nu ajungi la el, uneori nu știi unde e, la fel cum vin amintirile, uneori e secetă, alteori vin în ploi torențiale. Îmi pare rău că nu le știu locul ascuns, poate într-o zi se va inventa un medicament sau măcar se va descoperi un loc pe corp unde să înfigi un ac ca la acupunctură și să le declanșeze, ar fi fenomenal să știi ce reverze și-a păstrat mintea, dar deocamdată mulțumesc acestor inefabile dimineți de vară când strigarea la rugăciunea mă trezește foarte devreme.
Îmi e greu de imaginat că sunt oameni nu doar proprietari de uscat, ci și de apă, de lacuri sau de mare, și da sunt țări cu atâta apă care permit locatarilor caselor de pe plajă să-și înconjoare terenului aferent cu un gard care se termină undeva în largul mării, adică nu se termină.
Cândva am locuit lângă mare, dacă deschideam fereastra de la bucătăria pe care aveam lipit un colaj sau în dormitor dacă trăgeam draperia vedeam marea, de câteva ori m-am tăiat furată de peisaj uitând că de fapt nu tocam doar mintea ci și legume. Nu am avut forța să-mi las geamurile neprotejate așa cum vedeam la mai toți vecini în complexul în care locuiam. Oamenii erau tolăniți pe canapele, relaxați sau roboteau prin bucătării. Niciodată nu am ajuns la starea de libertate interioară sau nu știu cum se cheamă, poate nepăsare, încât să-mi permit libertatea exterioară. Posibil așa să se întâmple și cu cărțile.
De mare nu m-am plictisit, locuiesc și azi cu marea în fața casei, cunosc foarte bine mediul ambiental, știu câte perechi de pescăruși sunt, câți cormorani, știu bancurile de pești când apar și ce colțuri preferă, știu cum vânează rândunica de mare, chiar pisicile care trăiesc printre pietre și pescuiesc știu unde au născut; dar cea mai spectaculoasă zi a fost când a apărut un rechin tigrat. Cumva s-a dat alarma, toată lumea ieșea alergând din case sprea mica faleză din fața casei. Unii chiar coborâseră mai aproape de mal, toată lumea filma, arăta cu degetul: rechinul! A stat 10 zile la noi în cartier, apoi într-o seară pe când urmăream asfințitul, dar mai ales umbrele care se schimbau foarte repede din pricina soarelui care, la fel, cădea și el, și prin tot acest iureș și țipăt al păsărilor care se retrăgeau în copaci auzeam niște valuri mici, lente ca și cum ar fi trecut o barcă pe furiș, așa și era. O barcă mică, cu vâsle în care erau 3 oameni plecase să scoată rechinul din noul habitat pe care de mai bine de-o săptămână și-l făcuse. Rechinul se unduia incredibil, parcă ademenitor, un animal conștient de puterea lui, s-a lipit de barcă de câteva ori, probabil a trecut pe sub ea, sunt convinsă că cu o simplă mișcare a cozii sau a spatelui ar fi putut să o răstoarne dar nu a părut interesat de ea atât de mult. Vâslașul mergea în zigzag astfel încât să taie traseul rechinului și să-l scoată în larg, operațiunea nu a durat nici 30 minute, de câteva ori am văzut barca în derivă, semn că vâslașul îi spunea cu asta pace, nu atacăm. Dar ce mi-a plăcut a fost chiar acest lucru, că barca mima mișcările pașnice ale rechinului, până când încet, încet a fost scos în larg. Chiar glumeam cu fiică-mea, fiindcă zilele acelea am stat cel mai mult la ferestre urmărind fabulosul animal: Am trăit-o și pe asta, să aveam un rechin în „curte”!
Și cât aș încerca să scriu o poveste, deși știu că nu e așa, eu nu scriu povești, adevărul acela pur care se rotește deasupra capului ca un pui care învață să zboare niciodată nu se va mai întoarce în forma primară. Puiului îi crește puf, apoi pene, după care pleacă lăsând loc altei generații; în locul adevărului vin tot astfel de rude ale lui, care în mare parte nu mai au de-a face cu primordialul.
Am un prieten medic, chirurg, la trei luni simte nevoie să-și ia o pauză de măcar o săptămână, să alunge din suferința și durerea pacienților pe care le preia fără să vrea, altfel, spunea el, nu ar mai putea opera. Ei bine, la fel este și în fața foilor, ca în fața zidurilor spitalelor unde se spun mai multe rugăciuni decât în fața zidurilor bisericilor, dar pe foi nu neapărat mă închin la Dumnezeu, ci numai simpla prezență e un act de rugăciune. Când mama a făcut o fântână acum 20 de ani mi-a spus că muncitorii au săpat 10 metri, tot scoteau ba nisip, ba mâl și tot așa au perseverat până au dat de apă limpede, eu se pare, nu am nicio șansă, cred că iau și eu o pauză, mă apuc să fac brioșe. 😉
