Scrisul e legat de modul de-a fi, iar a fi nu e ocazional sau în timpul liber. „Eu scriu numai în weekend” – îmi spunea un amic acum câteva zile. Culmea, timpul liber ar trebui să fie pentru călătorii, distracție, pentru citit, pentru adunat sau pentru a da drumul din tine, pentru întâlniri cu oameni, pentru a elibera din stres, din amintiri, pentru a înlocui, pentru a spăla. Așa cum un pahar de apă curăță corpul și mintea ca un afluent al lui este curgătoare, fluidă, iar barierele, piedicile nu-i fac bine, menirea ei e să degajeze, să desfunde, să ridice stăvilare.
Asta dacă nu cumva și scrisul este o activitate în afară?! Înfruntarea cu foaia, cumva ca la coridă, este tot o luptă dar cu animalul din tine, cu acea persoană cu puteri miraculoase care vrea să treacă pentru mări și țări cu ajutorul cuvintelor. Raportul de forțe dintr-o dată se schimbă și scriitorul deține puterea, astfel că devine foarte plăcut pe aceste pajiști.
Acum câțiva ani am văzut la Hunedoara un lac de acumulare care avea într-un colț mii de sticle goale, pungi de plastic și tot felul de gunoaie aruncate de turiști, toate aceste resturi erau strânse de valuri ca o bubă pe suprafața lui. Probabil că la fel se întâmplă dacă gândirea se obstrucționează, ea se va bălăci în acest blocaj numai printre lucruri urât mirositoare.
Scrisul e această murdărie pe care oamenii o aruncă în mine. Corpul o preia, fără să vrea, așa cum un turist care aruncă o conservă în apă, apa nu are ce face, o dobândește, o duce la fund sau nu, o ruginește, doar, doar scapă de ea, și corpul încearcă să asimileze impuritățile însă fără succes. Dar, precum lacul, încerc să convertesc mizeriile în ceva util, dacă se poate frumos. Desigur, plasticul nu se va digera în burta lacul, va depinde de mâna omului să vină acolo să-l elibereze din strâmtoarea miasmică, și nici ceea ce e în mine nu depinde de mine, fiecare murdărie e măcinată altfel, depinde de material, unele se erodează, altele nu, sau depinde de o altă mână să mă ajute. Rugina mănâncă și din carne și din foaia albă. Lasă urme evidente pe care unii, uimitor, vor să meargă și ei.
Ceea ce este însă sigur este sedimentul. Această placă beton, foarte tare și pe care nimeni nu o poate sparge, rămân cu ea toată viața, ca un colesterol pe vene, dacă nu iau medicamente sau nu mănânc ce trebuie risc un infarct, la fel deșeurile trebuie reciclate, aruncate, pentru că vin altele, altele. Oamenii aruncă și aruncă, e un proces de neoprit. Aruncă peste tot, pe munte, pe stradă, în alții, nu contează, ambalaje, cuvinte, palme, alandala, fără vreo urmă de remușcare. Eu, una, din acest antrenament am devenit cel mai eficient coș de gunoi. Dar cum pot scăpa de otravă dacă nu prin scris, mărunțesc, mărunțesc fiecare replică, întâmplare, fiecare palmă metaforică ca un malaxor de reciclat cartoane, plastice și apoi le dau drumul pe foi. Tristețile toate ca niște animale ținute în captivitate acum sunt slobode și fug unde văd cu ochii. Aceeași imagine am văzut-o pe Discovery, când un pui de leopard rănit fusese îngrijit undeva la o fermă și apoi fusese dus în mediul lui, când îngrijitorii au deschis ușa cuștii să-l elibereze el a fugit de-a rupt pământul. Nu se știe unde, dar ce știu e că nici tristețile nu-și au loc în corpul meu. Le pot trata dacă pot și am cu ce, dar nu am medicamente să le preschimb în bucurii, tot tristeți rămân, și cresc, cresc, precum puiul de leopard, până vine momentul să le duci la locul lor. Și dacă din materiale sfărâmate și topite poți face lucruri noi, de exemplu, dintr-un bidon poți face un pix, din tristețe nu poți face veselie cât de mult ai îmbiba-o în inima ta de bun augur.
Cred că am ales să scriu pentru că-mi place captivitatea. Scrisul e un fel de lanț la picior, te ține în perimetrul limitat al casei. Nu de puține ori m-am întors de la ușă pentru că tocmai acolo în fața liftului mi-am aminti subit ceva sau, alteori, la o terasă să scot repede un creion din geantă să notez ceva și brusc în aceeași secundă bârlogul să apară. În acele clipe nu mai văd, nu mai aud nimic în jur, temnița s-a instalat.
Indiferent că voi crede într-o religie sau într-un om sau în orice altceva, credința în general naște gratii, devin prizonieră, dacă nu cred în nimic sunt liberă. De pildă, să nu furi, să nu ucizi, să nu, să nu, și toate astea uneori se întorc în povești, într-o formă sau alta. Dacă aleg să cred în scris nu voi fi liberă și nu mă voi elibera, dimpotrivă, fiecare rând e încă o zăbrea pusă în primul rând libertății de mișcare. Pentru că nu, despre asta vorbim, de libertatea de-a te deplasa, cu mintea pot fi liberă și în penitenciar. Prin urmare, între a alege să scrii și a-ți petrece timpul în pușcărie nu e prea mare diferență, deci, să nu mai aud că scrisul e libertate. Paradoxal, timpul liber al individului de care vorbeam mai sus, devine un timp petrecut pe o insulă precum Napoleon Bonaparte, dar fără să fi făcut vreo crimă, fără să fi fost condamnat.
Chiar am vizitat un penitenciar acum câțiva ani, polițistul de la pază avea parte de același spațiu, de același aer condiționat, de aceeași mâncare, de aceeași farmacie și de același doctor, doar un grilaj îl despărțea de deținuți. După cele 8 ore de muncă polițistul nu pleca acasă, deoarece locul acesta era foarte departe de oraș, își vedea familia și la o lună dacă alegea să lucreze în timpul liber pentru a face bani în plus, el dormea într-o baracă la câțiva pași de infractori. Ce însemna pentru el libertate și timp liber nu l-am întrebat, dar din ce am observat se purta foarte frumos, l-am văzut chiar trecând cu o tavă pe care avea multe pahare de hârtie pline cu ceai pentru prizonieri. Timp de zece minute a sta jos, evident, dincolo de gratii de vorbă cu ei, doar erau la un ceai, iar la un ceai se lasă tot, putere, grade, băutura caldă înduplecă, apropie, leagă. Iar această legătură semăna destul de bine cu cea a cătușelor.
Acumularea din aproape în aproape e foarte la îndemână, precum lacul care captează picăturile de ploaie, el strânge încet, încet apă cât să scoată din secetă un oraș întreg. Un proverb arab spune că: Numai gunoaiele stau deasupra apei. Esențialul nu e la suprafață, pielea păcălește, năpârlește, așa cum hainele polițistului la vremea ceaiului se anulaseră de la sine, erau toți o apă și-un pământ. Esențialul nici măcar nu se scrie, se caută, și tocmai căutarea lui determină scrisul.