Fata lui Ion Ghica la ora de rugăciune

(Maria Sturza)

Maria, fata lui Ion Ghica, s-a măritat cu Gheorghe (George) Sturza și drept recompensă acesta (mai vîrstnic decît ea cu 11 ani) i-a construit castelul de la Miclăușani. Maria era nu doar o fată frumoasă și instruită, dar și o femeie evlavioasă, devotată și talentată, cu multe inițiative caritabile și culturale. Din cîte ne spune Maria Burlă (tot ce știu despre Maria știu de la Maria Burlă) într-un documentar de pe portalul Doxologia, Maria este cea care a ridicat Liceul de fete din Roman, inaugurat în 1923, după ce, în timpul primului război, transformase castelul de la Miclăușani în spital, unde ea și fiica Ecaterina participau la îngrijirea răniților (Enescu a concertat pentru răniții din castel). Maria (care a decedat în 1937, la Miclăușani; dacă era mai tînără decît Gheorghe cu 11 ani, înseamnă că s-a născut în 1852, pe cînd Ghica era bei de Samos) a fost președinta Societății Ortodoxe a Femeilor Române, filiala Roman, și a avut grijă de patru copii orfani (întreținuți inclusiv la facultate). Ar fi ilustrat, între 1879-1882, Biblia, fiind o plasticiană talentată, dar exemplarul s-a pierdut în 1944 (soarta castelului Miclăușani n-a fost deloc fericită în timpul celui de-al doilea război și după). Tatălui, zice Maria Burlă, i-ar fi dăruit un album cu poezii – Floricele rătăcite, dar se pare că rătăcite au rămas. În 1911 ar fi editat un volum de Meditații, iar în 1915 Evanghelia explicată copiilor, la Roman – probabil la aceeași editură la care i-a apărut, în 1899, cartea de rugăciuni.¹ Ar mai fi scris, în 1918, Cărticica de mîngîiere (era văduvă din 1909).

Cum floricelele rătăcite par chiar rătăcite (de nu pierdute), Maria e poetă doar prin abuz sau printr-o licență critică. Dar de vreme ce abatele Bremond a ridicat poezia pînă la rangul rugăciunii, presupun că devine legal să coborîm rugăciunea pînă la rangul poeziei. (Dacă nu e, mai adun un păcat). Rugăciunile Mariei (23 de toate) sînt o experiență psaltică și o probă de profundă evlavie. Nu sînt mai personale decît au fost personali, la vremea lor, psalmii. De altminteri, în destule dintre ele e vorba de prelucrări ale unor psalmi și în și mai destule – de nu în toate – sînt preluate secvențe din rugăciunile de la liturghie. Cu siguranță nu în expresia propriei smerenii și fervori va fi vrut Maria să fie originală, ci în autenticitatea lor. Iar aceasta nu poate fi pusă la îndoială. E o temperatură a invocației care pare a se rosti din tot sufletul: ”Doamne Dumnezeule! Tu care m-ai zidit din tină pe mine păcătoasa, fie’Ți milă de sufletul meu, nu mă lăsa să cad în desnădijduire, nici să’mi perd credința către Tine în mijlocul durerilor, necazurilor, și fără-de legelor ce mă încunjură din toate părțile! Tu Doamne, care’mi ești singură nădejdea și mîngîiere pe acest pămînt plin de păcate” etc. (Rugăciunea 1-a). Colocviul implică, pe rînd, toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi, dar cu aceeași fervoare. Partitura cristologică e mai amplă numeric, dar la fel de fierbinte peste tot: ”Iisuse Cristoase, Dumnezeul meu, Tu care vezi în adîncurile inimei mele și care singur cunoști durerile, supărările, și păcatele mele, nu mă lăsa să mă lupt singură cu ispitile cele lumești și întinde mîna Ta către mine, slabă și plină de păcate, și mă ridică din desnădejduirea în care am căzut.” etc. (Rugăciunea 2-a). Rugăciuni pentru însănătoșire, pentru liniștirea sufletului mîhnit, rugăciuni de mireasă, de mamă (ultimele două categorii îndreptate spre Sfînta Fecioară), de scăpare din mîinile vrăjmașilor și de gura clevetitorilor, de îngropăciune, de iertare etc. – e o partitură aproape completă de situații în care Maria invocă ajutorul de sus. Nu lipsesc rugăciunile celui care se crede abandonat de credință și de Dumnezeu, pe motivul ”ajută necredinței mele”: ”Doamne! Doamne! unde ești! Te caut și Te găsesc, Te strig și nu-Mi răspunzi! Tot e întunecime în sufletul meu, nu Te pot vedea!” etc. (Rugăciunea 11-a). În fervoarea ei, Maria adesea nu mai știe cînd recită din psaltire și cînd vorbele ei se amestecă printre cele ale rugăciunilor de la messă. Dar cred că nu se poate pune la îndoială că vorbea din toată inima și din tot sufletul.