Trauma

Când eram mică cel mai intimidant era Cornel, vecinul care-și bătea calul. Îl vedeam uneori când îl înhăma la poartă, calul stătea pe loc nu dădea semne să se zbată, dar Cornel îl lovea. Îl lovea și când trecea pașnic cu el de la câmp, stăteau la câteva case de noi și nu cred că ar mai fi avut rost să-l lovească să prindă viteză pentru că erau aproape ajunși. Și mă gândeam dacă el bate un cal oricând vrea, fără motiv, ce poate face unui om, care om era pe sfertul unui cal, chiar mai mic. Cornel își lovea calul și când trecea singur cu el, îl ducea sau îl aducea de la păscut, era liber și neînhămat doar o funie cu care îl priponea. În zilele liniștite, dacă nu treceau mașini pe stradă nuielușa rezona pe pielea lucioasă și tăbăcită a calului încât de multe ori o auzeam din curte, știam că trece Cornel cu calul lui cuminte. Calul nu riposta niciodată, așa era soarta lui, se obișnuise cu loviturile, cert e că mie îmi era frică să mă apropii de acest om, dar și de cal. Animalul acesta superb a fost trauma însăși a copilăriei mele, aveam acest sentiment de respingere nu doar față de stăpân ci și față de bietul animal. Mai de speriat mi se părea faptul că putea îndura atâta, frica mea era față de rezistența calului și asta îl făcea și mai puternic. Nu tona de carne, nu picioarele cu care l-a fi putut strivi pe Cornel într-o secundă ci inocența, ascultarea și blândețea lui îl făceau viguros. Nimeni nu zicea nimic, oamenii nu se băgau în treburile lor. Prin urmare, trauma este o vietate neagră, splendidă, vie, măreață, care te poate pune jos dintr-o singură mișcare

Îmi amintesc într-o zi tata voia să aducă fânul cosit acasă și a împrumutat căruța și calul lui Cornel. Calul lui Cornel era la noi în curte, lângă geamul meu, puțin speriat, neobișnuit, l-am privit un timp pe geam, nu aveam curaj să ies să-l văd de aproape, îi vedeam ochii imenși, umezi, curioși, care speram eu nu-și căutau stăpânul ci doar puțină liniște.

-Ieși și tu să vezi calul, vino să-l mângâi…

Îmi bătea mama la geam, dar nu am răspuns și nu am ieșit. Într-un fel l-aș fi mângâiat, l-aș fi atins pe locurile acelea, mai mult ca sigur dureroase, dar nu am ieșit. Continuam să-l privesc pe geam și repulsia mea față de Cornel se transferase și asupra calului în acest gest al refuzului pe care nici azi nu mi-l explic.

-Hai mami, mă auzi, ieși să vezi ce blană lucioasă are…

Nu stăteam prea des lângă un cal, era într-adevăr un eveniment să fie în curtea noastră, așa aproape… Ce puternic și ce slab în același timp, îmi spuneam, și-n sinea mea îmi doream nespus să aud într-o zi că vecinul Cornel a fost lovit de propriul cal, dar asta nu s-a întâmplat niciodată. Chiar auzisem o poveste, cum că vecinul ar fi căzut din căruță și calul l-a ferit și a sărit în sus de multe ori să nu nu-l calce cu copitele pe burtă.

Nu știu care dintre ei doi era mai animal… desigur Cornel mi se părea omul de grotă care folosea la maximum randamentul calului, nu doar pentru el ci și plătit pentru alții, săracul cal aducea și bani acasă, ce trist că el nu putea ști toate astea, și mă supărasem așa dintr-o dată pe specia lui. Cum naiba Cornel era mai inteligent să-l păcălească în așa hal, să-l bată, să ia bani din munca lui și el să tragă toată ziua, cu acei așa ziși ochelari de cal, pe care, desigur că-i avea, dar mai avea încă o pereche, ai speciei din care provenea.

Calul era robust, năvalnic, îndrăzneț în mersul lui, avea o mândrie vizibilă care se observa în atitudinea când își ține capul drept ori de câte ori trecea, avea o ținută temerară, parcă se ducea la luptă, neînfricat. La fel era soția lui, Gina, o femeie frumușică, cu alură atletică, cu mers vioi, ardent, viril, despre care se auzea că primea același tratament precum calul. Cornel o lovea și pe ea, dar nici ea nu arăta lumii viața grea, avea aceeași atitudine tăcută, atotputernică, pătrunzătoare. Cornel lovea orice și pe oricine, lovise chiar un vecin într-o neînțelegere cu niște pământ, dar nu era cunoscut drept bătăuș, el lovea numai pe cei apropiați, el lovea doar ce cunoștea. Cu cât lovea el mai mult cu atât își consolida supremația, față de ditamai animalul, față de soție, vecini. Cornel așa scria ierarhia, prin urme de bice, semne lăsate pe față, literele lui erau făcute din sângele victimelor, el nu se exprima prin cuvinte, nu țipa, nu striga, nu se certa, cuvintele nu existau în relațiile lui; biciuirea era forma supremă de comunicare. Dar el lovea fără a fi nevoie, calul îl asculta mereu, soția nu se auzise să fi făcut ceva anume, el plesnea din fire. Cu cât vătăma cu atât starea lui sufletească era mai bună, din păcate avea nevoie de acest tratament zi de zi.

Într-o zi aveam să aflu că numele calului era tot Cornel. Am auzit un vecin întrebându-l pe Cornel, vecinul:

-Da-mi-l și mie pe Cornel am ceva de cărat!

-Da, ți-l dau, 200 de lei.

-Bine, îl aduc seara.

-Atunci dacă-l ții toată ziua 400 de lei.

La început m-am mirat, pentru că de obicei numele animalelor nu era ca al oamenilor, de exemplu bunicul pusese o plăcuță scrisă cu cretă în dreptul ieslei: Veronica. Veronica nu era nimeni pe stradă și nici printre rude, nu știam pe nimeni cu numele ăsta, uneori o mai striga Verona, așa ca un alint. Ce era distractiv e că dacă bunica pleca pe undeva și nu ajungea la ora 5 acasă când se întorceau cirezile de la câmp, bunica-mi spunea:

-Să o aștepți tu pe Veronica. Iar eu trebuia să stau la stradă cu poarta deschisă și să o conduc până la grajdul ei, să nu se oprească pe undeva să mănânce din flori sau viță.

Cornel, era deci, și numele calului, într-un dezacord foarte mare cu stăpânul, numele nu i se potrivea deloc, nu avea logică.

Totuși viața-i armoniza într-un fel straniu: loviturile erau lipsite de pudoare, acest mod violent avea ceva din goliciunea ființei umane, când își lovea calul vedeam omul dezbrăcat nu de caracter, ci de haine, omul era o biată jivină care supraviețuia prin izbituri și corecții lipiste de sens. Omul trebuia îmblânzit mai întâi de toate. Poate că în povestea asta, vecinul se automutila prin oglinda cu același nume, poate că, atunci când înjura viața cu greutățile ei și lovea, se lovea pe el. Dar nu ar trebui să găsesc scuze…

(sursa foto: https://equinewellnessmagazine.com/traumatic-injuries/)