Matei – O poveste cu doi frați

Te voi răpi la noapte! – 13

– No, micuţo, oi fi eu ardelean care se mişcă mai încet, dar de data asta am fost pe fază şi-am făcut o treabă faină!

• Iar te lauzi!

Ştiau amândoi că el avea dreptate, Ileana doar îl tachina. Şezuse în întuneric în maşina închiriată, oprită peste drum de parc, aşteptând un semn de la ea, să coboare cu camera şi să înceapă să filmeze. Dar nu mai avusese răbdare şi se gândise să tragă nişte cadre de la distanţă, din maşină, în lungul bulevardului, cu parcul şi fetele care începuseră să se ascundă la vederea microfonului Ilenei. Când a fixat obiectivul pe cele două femei care vorbeau aprins, l-a şocat cât de tânără era cea din faţa Ilenei, poate nici nu ieşise din adolescenţă, în mod sigur era un caz. Şi-a potrivit obiectivul mai bine, ştia că e unic ce filmează, cum i se-ntâmplase în Himalaya, când înregistrase grănicerii chinezi împuşcând tibetani care traversau, în ciuda interdicţiilor, munţii înzăpeziţii să ajungă la Dalai Lama. Avea nevoie de figura acelei fete, de ochii ei care vorbeau singuri, de buzele ei care rosteau vorbele pe care el nu le auzea, dar sigur le înregistra Ileana. Mai făcuseră acelaşi lucru, ei doi, de multe ori, dar niciodată nu fusese cuprins de o febră ca acum. La un moment dat, a simţit că trebuie să coboare din maşină, a ieşit cu camera pe umăr, n-a traversat, a rămas de partea lui, presimţea tensiunea, era convins că Ileana n-o să-i mai facă semn să traverseze şi aşa s-a întâmplat. Dar avea filmul, nu era atât de fain cum ar fi fost dacă ar fi stat la un metru distanţă de ele, dar era al naibii de fain.

Se uitau amândoi la înregistrare.

– Este că în momentul de-aici îţi povestea prin ce trecuse? I-ai prins vorbele?

• Da.

• Şi poţi să le foloseşti?

• Da. N-o să-i dau numele. Nici nu i-l ştiu…

– Nici nu e nevoie. Scrie textul mai repede. O să iasă un lucru mai bun decât reportajul cu bolnavii de cancer.

• Nu mă grăbeşte nimeni.

• Ba da. La noapte plec la Bucureşti.

– Ce te-a apucat? Am venit de-abia de trei zile, n-am reuşit nimic din treaba pe care-o aveam. Chestia asta cu prostituatele a fost doar ca să ne justificăm şederea.

• Şi-o să iasă fain!

• Ce-ţi veni?

– N-am apucat să-ţi spun, trebuie să plec urgent, am probleme cu bunică-mea, a căzut şi trebuie s-o văd internată, să mă liniştesc, sper să nu fie mai rău. Mi-am şi rezervat biletul.

• Vrei să spui că mă laşi singură aici?

– Îţi las camera mică, dacă vrei, poate ai vreo urgenţă. Îţi promit că mă-ntorc până la sfârşitul săptămânii.

• Azi e marţi…

N-avea rost să se certe cu el, se mai întâmplase ca planurile să le fie date peste cap, ar fi trebuit să se descurce şi singură, dacă ar fi lucrat la un ziar n-ar mai fi însoţit-o nimeni.

Matei era deprimat şi extrem de abătut, nu-i stătea gândul le ce aveau de făcut, încercă s-o liniştească pe Ileana, o rugă să aibă grijă de ea, să-şi încuie bine uşa, să nu se mai trezească în miezul nopţii cu vreun adorator. Când ajunsese la aeroport îşi scosese totul din minte, nu se gândea decât la bunică-sa care-l crescuse. La Bucureşti a schimbat avionul, după alte două ore era lângă patul bunicii. Un picior rupt, problemă delicată la vârsta ei, dar nu de viaţă şi moarte. Era liber să se-ntoarcă la treaba lui, chiar bunica l-a rugat să plece.

Întors în Bucureşti, trebuia să-l vadă pe Meme Florescu, pentru un scurt raport.

Îl aştepta în biroul de la etajul al cincilea, într-un separeu antifonat, mâzgălind nişte documente cu un marker roşu. Nu părea să fie prea încântat să-l vadă pe Matei în locul Ilenei.

• Pun pariu că lucrurile nu stau deloc bine, a zis.

Lui Matei nu-i plăcea deloc cum începuse discuţia, era obişnuit cu oamenii dintr-o bucată, dar nici chiar aşa.

• Depinde ce înţelegeţi prin bine, a răspuns Matei ardeleneşte.

• Ai veşti?

• Veşti am, de aceea mi-s aici.

– Adică aţi dat de ea?, fu nerăbdător Meme Florescu, privindu-l lung pe Matei. Dumneata chiar ştii despre ce e vorba?

Iritarea lui Meme Florescu i se transmise şi lui Matei, care nu ezită să-i spună:

– Oricând puteţi pune capăt acestor căutări. Sau noi ne putem opri şi apelaţi la alţii, dacă-i socotiţi mai competenţi.

Meme Florescu s-a uitat din nou lung, învârtind markerul roşu între degete.

– Te rog să mă scuzi, a spus după câteva clipe de gândire. E prea multă tensiune. Nu-s în apele mele. O caut de prea multă vreme. Pe deasupra mai am şi veşti proaste din cauza crizei. Nu-i vina voastră. Spune-mi pe larg ce-aţi făcut.

Matei îi povesti pe cine întâlniseră şi ce-l rugase Ileana să transmită.

• Măcar nu sunt semne că ar fi ucis-o careva.

• Asta am fi aflat mai uşor, zise Matei. Presupun.

Meme se ridică de la biroul lui şi privi pe fereastră. Urmă o tăcere atât de lungă, încât Matei era pe punctul să se ridice, socotind întrevederea nepoliticos încheiată.

– Nu pleca, vorbesc greu despre asta, îl auzi pe Meme Florescu. Ar trebui să-ţi mai spun nişte lucruri, să nu urmăriţi vreo pistă greşită. Am tendinţa să expediez lucrurile. Am o slăbiciune pentru viteză, n-am răbdare, trec repede de la una la alta, cine nu ţine pasul rămâne în urmă. Aşa s-a întâmplat şi cu Claudia.

În următoarea oră, Matei ascultă un subiect de film povestit de Meme Florescu. Când acesta tăcu, îl întrebă de ce nu le-a spusese totul de la început. N-a primit răspuns. Matei a călătorit înapoi cu ecoul vocii lui Meme Florescu în cap:

• Găsiţi-o, vă rog!

• Nu mă mai fierbe, strigă Ileana, spune ce ţi-a zis!

• Asta şi fac, micuţo, dacă ai răbdare…

Claudia şi Meme Florescu erau dintre acei fraţi care nu pot trăi unul fără celălalt, dar care de-abia se acceptă. De când se ştiau, fusese o rivalitate incredibilă între ei, niciunul nu suporta ca celălalt să aibă note mai bune, să obţină mai multe premii, să fie mai în centrul atenţiei, să nu se vorbească mai mult despre el. Trăiseră departe unul de celălalt şi, când se întâlneau, de câteva ori pe an, nu se despărţeau o clipă, dar simţeau fiecare că leşină dacă celălalt se lăuda cu întâmplări mai grozave. Părinţii le muriseră amândoi odată la începutul anilor optzeci, iar ei fuseseră despărţiţi, oricât se tăvăliseră pe jos urlând că vor să crească împreună. Fata fusese luată de bunicii din partea mamei, bucureşteni, băiatul plecase la bunicii din partea tatălui, la Tg. Jiu. Meme, mai mare cu un an, ajunsese cu uşurinţă premiantul clasei sale. Claudia nu s-a lăsat mai prejos, renunţând la prietenii şi jocuri. Când Meme s-a apucat de sport şi câştiga concurs după concurs, Claudia a început să picteze şi a insistat să calce pe urmele Micuţei Picasso, chiar dacă îi lipsea succesul aceleia. Au abandonat şi sportul, şi pictura când au ajuns amândoi studenţi bucureşteni şi-au început să locuiască în sfârşit în aceeaşi casă a bunicii moarte între timp. Se schimbase regimul de ani buni, acum casa le aparţinea. Bunicii din partea tatălui redobândiseră pământuri pe care le stăpâniseră înainte de război, păduri pline de vânat şi o culă trecută în patrimoniul arhitectural naţional. O parte din pământuri le vânduseră, împărţind banii egal între cei doi nepoţi, ajunşi pe picioarele lor, pentru alte proprietăţi aşteptau despăgubirile din partea Fondului nou creat Proprietatea, dar erau convinşi că vor muri înainte să se listeze fondul la bursă, cum s-a şi întâmplat. Cu banii, fiecare dintre fraţi a hotărât să-şi deschidă o afacere. Meme a avut succes peste noapte, primei firme i-au urmat altele, se umpluse de bani, fără vâlvă. Ajunsese un milionar curtat de politicienii pe care-i ignora. O lăsase în casa bunicii pe Claudia, el se mutase într-un apartament enorm în blocul în care îşi avea birourile, dimineaţa cobora pur şi simplu la serviciu cu mult înaintea altora şi chiar înainte să-i pregătească secretara cafeaua. Claudia a vrut să-şi creeze o casă de modă, dar nu se simţea suficient de puternică să lupte cu rechinii pe care îi descoperise peste noapte, se asociase cu basarabeancă foarte înfiptă care se dovedi că n-avea deloc gust şi i-a prăpădit toţi banii. Meme i-a sărit în ajutor, refăcând suma iniţială. Claudia a uitat de casa de modă, s-a gândit să deschidă o agenţie de modelling, găsise spaţiul adecvat, dăduse anunţuri, angajase câteva fete foarte drăguţe care participaseră deja la câteva seri fabuloase. Cam atunci unul dintre partenerii lui Meme i-a spus ce credea el că făcea o agenţie de modelling, curvăsăreală în toată regula. Meme s-a aprins, fără să mai consulte pe nimeni, şi i-a cerut Claudiei să renunţe să mai facă pe matroana de bordel. A urmat o ceartă cumplită între ei, în care Claudia a înţeles cât de limitat era frate-său, iar Meme a priceput cât de încăpăţânată era soră-sa. A ameninţat-o că-i taie fondurile. L-a ameninţat că pleacă din ţară. Fără să se gândească prea mult, amândoi au acţionat. Acum Meme era convins că făcuse o greşeală. Îşi căutase sora în toată Europa, când dăduse de ea în Spania, cu multă vreme în urmă, ea îi spusese că nu se va mai întoarce niciodată, apoi dispăruse definitiv.

– Şi nu putea să-mi spună toate astea înainte să plec? se revoltă Ileana. N-aş mai fi căutat acul în carul cu fân…

(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)

Foto autor: Cristina Ţurlea