Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 12
O dată pe săptămână mă ducea la film şi p-ormă la un restaurant, când ieşeam de-acolo treceam pe lângă mulţime de baruri, ca ciupercile, nu ne opream decât uneori la cel mai luminat, pe care-l văzusem în prima seară, era uriaş, cu lumini care te zăpăceau şi muzică înnebunitoare. Într-o seară a vrut să danseze, nu ştiu să dansez, i-am spus, te-nvăţ, nu era greu, mă ţinea strâns în braţe, îi simţeam mădularul ţeapăn cum mă apasă pe pântece, ştiam că n-o să mai reziste mult şi-o să mergem la maşină să i-o sug şi pe urmă acasă să mi-o tragă ca lumea şi-n tot timpul ăsta îmi şoptea:
„Eşti o minune, prinţeso, te iubesc, ajungi departe!”
Nu l-am întrebat niciodată ce vrea să spună, dar chiar mă simţeam în al nouălea cer.
Începusem s-o rup puţin în spaniolă, nu voiam să mă las fraierită, băgasem la cap mai ales o groază de înjurături, să mă feresc de beţivanii care se luau de mine fără treabă. Aurel mă ducea în acelaşi loc, erau seri când patrulam singură, alteori puia de tipe ca mine, umpleau trotuarul şi parcul, era loc pentru toate. Am cunoscut câteva românce pe care le durea-n cur că mai venisem şi eu, n-aveau chef de vorbă, alergau să pună mâna pe primul venit, târziu m-am prins că le pândeau de lângă vreun copac peştii care le snopeau în bătaie dacă pierdeau vremea. Printre ele era şi-o spanioloaică simpatică, mică de stat şi roşcată, n-avea peşte, făcea totul pe cont propriu, ba chiar se şi certa des cu peştii altora, îşi alegea clienţii pe-ndelete, se ducea numai cu cine-i plăcea ei, nu cred c-o făcea de nevoie. Am intrat în vorbă cu ea, o chema Dolores. Îi plăcea să vorbească mult, dar nu-nţelegeam nici a zecea parte din ce spunea, dădeam doar din cap aruncând câte-un si, si, probabil şi-o fi zis că-s bătută-n cap, cum zice mama, chiar aducea cu mama.
O singură dată m-am certat cu una dintre ele, m-a făcut târfă snoabă care cred c-o să-mi meargă bine dacă mi-o trag cu peştele meu, habar n-aveam de unde ştia atâtea şi-n clipa aia am înţeles cum mă vede lumea, sau, mă rog, o parte a ei, ca pe o curvă profitoare, mi-a venit să intru în pământ de ruşine, să mă fi văzut măcar ca pe-o curvă cinstită! N-am fost în stare să sar la gâtul ei, m-am gândit că are dreptate. Faptul că n-am ripostat a dat-o peste cap, şi-a cerut scuze, dar mă înfuriasem, i-am spus să-şi bage scuzele-n cur şi m-am îndepărtat cu capul sus. Atunci am văzut-o pe Dolores prin apropiere, cu degetul mare ridicat în sus, semn că mă aproba.
Cum nu se apropia niciun bărbat, Dolores s-a băgat din nou în vorbă. Dacă am înţeles bine ce spunea, trecuse pe-acolo în seara dinainte o ziaristă româncă, se interesa de soarta femeilor ca noi, Dolores fusese singura care vorbise cu ea, de poliţie şi de ziarişti e bine să te fereşti, mi se spusese de la început, şi unii, şi alţii aduc necazuri. N-aveam nicio treabă cu ei, am ridicat din umeri. Iar ce făcuse Dolores era treaba ei.
S-ar putea să vină din nou, a spus Dolores, pare deşteaptă, vorbeşte-n toate limbile pământului, te ameţeşte, te vrăjeşte, nici nu ştii când te-apuci să-i povesteşti orice pentru că la început ţi se făcuse milă de ea, nu-ţi venea să dai doi bani. Şi într-adevăr ziarista a apărut mai târziu, era o pirpirie ca mine, chiar mai scundă, cu părul şaten, o pierdeai uşor în mulţime. Sigur nu era o femeie care să-ţi facă rău.
Mi-a întins mâna. „Mă cheamă Ileana Caragea, sunt ziaristă. Fac un reportaj despre meseria voastră. Nu vreau să te păcălesc cu nimic, vreau doar să aflu. Dacă vrei, îmi răspunzi la întrebări, nu te obligă nimeni la nimic. Dăcă eşti de acord, mai târziu o să-mi anunţ cameramanul să te filmeze. Acum stă în maşină, peste drum, aşteaptă un semn de-al meu. Nu fac nimic împotriva voinţei tale.” Părea foarte cinstită toată treaba.
„Ce vrei să afli?”, am întrebat-o, să mă lămuresc.
„Orice poţi să-mi spui, ştiu că n-o să-mi spui tot.”
„Şi pentru cine filmezi?”
„Pentru Protv. Ştii televiziunea asta?” Mai ştiam câte ceva, erau ăia cu seriale americane, cu şiruri de morţi şi alte grozăvii la ora 5 şi cu Dansezi pentru tine în fiecare vineri seara, când se făcea pustiu pe stradă.
„Adică o să mă dai la televiziunea asta a ta?”
„Doar dacă eşti de acord.”
„Nu sunt de acord. Nu vreau să afle mama unde-am ajuns, nu prea-i pasă, dar nu vreau să creadă c-am făcut-o de căcat.”
„Atunci n-o să apari. O să te filmez doar din spate. N-o să-ţi dau nici numele, n-o să spun nici măcar de unde ai venit. Nici oraşul în care eşti acuma.”
„Aşa mai merge”, am zis, dar tot nu eram convinsă că fac bine. Dar mă mânca limba să vorbesc cu ea. Nu i-am spus de unde sunt, nici cum am ajuns în Spania, dar am admis că sunt minoră şi nici măcar nu mi-am terminat şcoala. I-am vorbit de fratele meu, i-am povestit cum mergeam noi la film, cum voiam să văd lumea, cum nu mă obligă nimeni la nimic acuma în Spania, doar strâng nişte bani, după care o să mă-ntorc acasă.
„Câţi bani strângi?”, m-a întrebat.
I-am spus.
„Atât de puţin?”, a întrebat şi părea într-adevăr uimită de suma care mie mi se părea enormă.
„Ai un peşte?” Am tăcut, nu voiam să mai spun altceva. „Deci ai un peşte. Înseamnă că toţi banii rămân la el. Te-ai gândit ce-o să faci mâine, dacă te lasă şi-o să vrei să te-ntorci acasă şi n-o să ai cu ce?”
„N-o să mă lase. Mă iubeşte.”
„Te iubeşte”, a zis ea neîncrezătoare şi s-a uitat lung la mine fără să mai spună ceva. Credeam că asta fusese totul. Dar şi-a continuat întrebările: câte mai sunt ca mine, dacă le cunosc şi brusc m-am enervat.
„Uite, ştii ce? Gata, nu mai vreau să mai răspund. Şi dacă m-a filmat cameramanul tău, nu vreau să mă dai la televizor.”
„Am înţeles, n-o să te dau. Dar pot spune ce-ai zis?”
„Treaba ta, oricum nu ţi-am spus cum mă cheamă.”
Abia atunci, când a plecat, după ce şi-a vârât microfonul pe care scria Protv în geantă, mi-am dat seama că era pustiu în jurul meu, toate fetele dispăruse, de parcă nu fuseseră acolo, doar Dolores sprijinea un stâlp la vreo douăzeci de metri depărtare şi fuma, privindu-mă.
Eram destul de intrigată de ce se-ntâmplase, vreo jumătate de oră am refuzat un client, p-ormă mi-am zis c-o să se supere Aurel, am mers cu doi la hotel în mai puţin de-o oră, p-ormă l-am sunat să mă ducă acasă, în maşină a vrut să i-o sug din nou, am făcut-o.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
