Valeriu Sofronie pleacă de la mine
i-am spus
sunt pământ în care
mulţi vânători încercaţi şi-au pierdut săgeţile
uite îţi spun
când vei vedea de departe
fuga căprioarei şi ascunzişul păsării
mai întreabă o dată înainte de a-ţi întinde sforile
el nu asculta de gândul meu
îşi prinse liniştit două aripi
de umerii însemnaţi cu lemn roşu
şi se pregăti să sară
pleacă de la mine
i-am repetat drumurile au praf gros sub picioare
asinii duc pe spatele bătătorit toată greutatea zilei
nu vei şti ora când toamnele îţi vor trimite semnele lor
nu vei vedea toate acele umbre tăcut rânduite în spatele tău
schimbând între ele vieţile fără să ştie de ce
doar vei tresări speriat la ciocănitul în coaja salcâmului care ţi-a rămas
cum vei ţine închise ferestrele
dinspre pieţe
când vor fi atât de aproape de tine
alunecarea peste crestele înalte a peştelui şi deschiderea ochiului lunii?
el nici acum nu răspundea
cu palmele însemnate de fier îşi ridicase în stele privirea
de parcă ar fi aflat că va rămâne mereu printre noi
pleacă
am putut iarăşi să îi strig pleacă de la mine
înţelege odată nu sunt eu acela la care se opreşte ploaia
niciodată nu voi fi eu acela în care se linişteşte vântul
pleacă acum
mai mult decât locul acesta îngust nimic nu-ţi voi da
el stătea acolo
numai pentru mine
şi vânătorul care îşi adunase din iarbă săgeţile
îşi desfăcu singurele aripi cu care putea să zboare
întinzându-mi-le mi-a şoptit la ureche
e rândul tău să încerci tăria sforilor
