Camelia Radulian 
În noaptea aceea n-ai mai putut săpa,
se lăsase gerul și pământul avea o crustă îndărătnică.
Tatăl unuia dintre noi venea mereu costumat într-o hlamidă roșie,
intra pe strada îngustă conducând un camion făcut din pachete de Kent 663*,
dacă nu cumva și el era doar un carton lipit pe un zid,
o scrisoare trecând prin orfelinatul acela
în care câinele Frantz linge și azi picioarele singurătății.
Tu putrezeai cu o lumânare în mână
în teritoriile iernii,
probabil pentru că eu începusem
pe dinlăuntrul tău
să mă numesc
Elena,
alăturare de litere aproape șterse
pe geamul
autobuzului de navetiști. Septicemie.
La capăt de linie, în noapte, numele meu râmânea totdeauna.
Singur.
Ți s-a spus să te speli în ligheanul de sub pat
păstrat special pentru gravidele cu perfuzii.
Luna scuipa sâmburi, așa credeai,
dar acolo era
doar dispreț și argint.
Întinde-te,
vei naște copite de cerb și mere strivite,
gangul pe care te-ai prăbușit întâia oară a dragoste,
acum taci, tâmpito*,
îți amintești câteva degete smulse din păr
și icnetul. Atât.
Ce dacă tremuri, ce dacă înjuri,
ce dacă vomiți cârpe?
Dungile de pe burtă îți vor da culoarea biscuiților englezești
însoțiți de ceai negru și trandafiri subțiri de Ohara
ești binecuvântată, plutești deasupra tuturor într-o rochie de mireasă
poți curma stafia bărbaților pentru care nu ai existat,
nu i-ai iubit, nu te-au iubit
saliva lor cleioasă, jegul, izul de usturoi și papură
trecând prin acel ADN abstract al împerecherii,
te poți agăța de carnea patului ca de o dragoste furibundă,
ți se vor șterge vânătăile de pe trup.
Hai,
mă poți naște, nu-ți voi spune nimic,
nu te voi lovi. Mamă.
Mi-ai scris numele cu carioca, ai rupt hârtia,
apoi ai înghițit-o.
