Daniel Cristea-Enache 
La a treisprezecea ediție a Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova, la Teatrul „Marin Sorescu”, un spectacol care nu are nicio legătură cu Shakespeare: 887 de Robert Lepage. Sala arhiplină; cu toții așteptăm să înceapă piesa. Apare pe scenă Lepage, cel care a scris textul piesei (A), îi este regizor (R) și totodată interpret (I). Un canadian distins, cu volute ironice și autoironice în discurs, care ne roagă să ne oprim telefoanele mobile, device-urile, pe durata spectacolului — tipul de anunț făcut la teatru, ca și la cinema, tocmai pentru a nu perturba ceea ce va urma. Îmi controlez încă o dată telefonul, verificând că este pe modul „avion”, totul e OK; revin cu privirea asupra domnului A-R-I de pe scenă, care încă n-a terminat însă cu anunțul lui. Poate n-am înțeles eu exact engleza lui canadiană, astfel că citesc traducerea în română, făcută în timp real undeva deasupra scenei. Da, Lepage continuă să vorbească despre telefoanele mobile, despre device-urile pe care ne bazăm tot mai mult, aproape exclusiv, și care ne fac neputincioși în a ne mai descurca fără ele. Oare cine își mai cunoaște astăzi propriul număr de telefon? El, Lepage, nu și-l știe; în schimb, își amintește perfect numărul vechi de telefon din copilăria lui, al familiei sale. Instantaneu, zâmbind în forul meu interior, mi-l amintesc pe al meu, din propria copilărie, iar apoi gândul îmi fuge la telefonul primei mele iubite, pe care o sunam întruna: oare cum era numărul ăla? Mă încurc, prea multe cifre deodată…
Luându-mă drept cobai în experimentul teatral al lui Lepage, mă rușinez retrospectiv că am căzut atât de ușor în plasa acestui A-R-I, care m-a păcălit cu trucul închiderii telefoanelor mobile, acesta fiind de fapt parte a spectacolului, iar nu un banal anunț făcut înaintea lui. Te întrebi la început, naiv, „dar când începe piesa?”, iar după câteva minute, realizezi că ea a început deja. Lepage se servește de tehnologia modernă și de dependența noastră de ea (mai mult, de faptul că toți recunoaștem această dependență individuală și colectivă), pentru a face din ea un referent imediat recognoscibil de către public. Cu toții suntem conștienți că, da, suntem dependenți, mulți ne pipăim telefoanele în timpul oricărui spectacol, deși știm că nu e OK, sub presiunea unor întrebări „obsedante” (oare m-a căutat cineva la telefon? oare am mai primit like-uri pe Facebook la postarea mea că sunt la teatru la Craiova? oare mesajul meu de pe WhatsApp a fost văzut?), ba chiar obsedante fără ghilimele, cum erau pe vremuri problemele fundamentale ale existenței și ale conștiinței. În comparație cu acelea, acestea sunt niște fleacuri, de acord, însă obsesia este obsesie. Suntem obsedați de device-uri care ne ajută să trăim, să gândim, să simțim, iar Lepage face din această dependență referentul piesei sale și un ax de construcție a ei.
E deci mai mult decât un simplu truc de captatio. A-R-I a luat rețeaua globală, în care cu toții suntem prinși ca niște musculițe într-o plasă de păianjen gigantică, și o folosește ca un punct de pornire, realist, în piesa lui. Pe scenă nu va mai fi un spectacol jucat în fața unui public care face parte din altă dimensiune decât aceea, convențională și artistică, a piesei. Spectatorii nu mai asistă la încercarea unui regizor de a-i face să iasă pentru două ore din realitatea lor, prin magia artei care te ia și te transportă în lumea ei. Lepage, în 887, își transformă de la bun început spectatorii în cobai încântați și fascinați, ducând nu povestea lui către public, ci invers, vârându-ne pe toți în povestea lui personală, familială și comunitară. Am devenit parte a poveștii nu numai fiindcă suntem dependenți de tehnologie, precum A-R-I, ci și pentru că fiecare dintre noi a avut o copilărie a cărei rememorare este activată de rememorarea lui Lepage. Așa cum tehno-dependența lui își are ecoul în propria dependență, și copilăria lui ne amintește de a noastră. Ele nu sunt coincidente, firește, și puțini dintre noi vor fi ajuns în Quebec-ul despre care vorbește pe scenă A-R-I; iar în anii copilăriei lui Lepage, în Quebec-ul de acum multe decenii, e probabil că nici unul dintre sutele de spectatori de la Craiova n-a ajuns atunci. Dar în fond aceasta este arta, acesta este teatrul. Lepage vorbește despre ceva ce a trăit el, și tu înțelegi și simți că vorbește și despre ceva ce ai trăit tu. Spectacolul avansează pe coordonate realiste, mereu realiste, dar sub cupola unor întâlniri de profunzime antropologică. Absolut toți din public am avut o copilărie; și rememorarea ei particulară se întâlnește, într-un punct sau altul, cu rememorarea pe care o face pe scenă A-R-I. El e agentul catalizator al propriei noastre incursiuni în trecutul personal.
Mai toți suntem dependenți de tehnologie, pasul 1; aproape toți devenim parte a poveștii, pasul 2; cu toții am avut o copilărie și rememorarea de pe scenă o activează pe a noastră, pasul 3… Ajungând destul de repede (nu numai prin magia artei, ci și prin firescul logic și psihologia comună) la parcurgerea acestor trei stadii, Lepage va face, sub ochii noștri, un teatru aproape pur, minimalist, în care fiecare element scenografic este valorificat la maximum. Blocul copilăriei lui este unul în miniatură și înfățișat în secțiune, astfel încât să vedem cum era viața familiilor trăind în comun în Quebec-ul de atunci. A-R-I le schițează povestea, cu detalii fie crude și sordide, fie producând bună-dispoziție: un melanj de realitate și melodramă, angelic și trivial, tragic și comic. Istoria vieții la bloc ca simultaneitate de istorii familiale și individuale, strânse la un loc nu dintr-o logică anume, ci prin simpla împărțire a spațiului locativ: e o idee deloc nouă pentru un artist, dar căreia Lepage îi exploatează bine resursele dramatice. Își urmărește cu atenție și minuție vecinii din „vârsta de aur” a copilăriei, le reconstituie climatul specific, relațiile intra-familiale, tensiunile, crizele, certurile. Spectatorul nu e obligat să se chinuiască privind pe gaura cheii la ce se întâmplă dincolo de o ușă închisă. (Într-o cronică remarcabilă semnată de Andreea Telehoi, studentă în anul III la Teatrologie, privitul prin gaura cheii e direcționat către universul interior al A-R-I: „Ne dă impresia că privim prin gaura cheii direct în sufletul său dezgolit.”) Lepage „decopertează” blocul și îl vede în secțiune, îl privește de sus și de jos, de pe o latură sau alta, face la un moment dat o schiță de arhitect ca să-ți explice cum se certau vecinii de palier când ea venea beată acasă și el o bătea (dar nici ea nu se lăsa mai prejos), copiii fugeau la vecini, iar Poliția era chemată să rezolve diferendul conjugal. A-R-I devine un ochi uriaș, demiurgic, care privește toate astea și le subliniază, prin atenție la detalii, recurențe simbolice și puneri în perspectivă, importanța. Cu cât oamenii din copilărie, din familie sau din bloc, buni sau răi, buni și răi, sunt mai mici, în strategia scenografică a casei și a teatrului de păpuși, cu atât ochiul uriaș și comprehensiv îi privește cu mai multă atenție și duioșie. Un exemplu. Niște rude ale lor n-aveau copii și la fiecare Crăciun invitau unu-doi din familia Lepage, să serbeze la ei, să se îndestuleze cu bunătățile unei familii prospere, să se încânte de casa spațioasă și ospitalieră… O soră a lui Lepage-copil, cu care el doarme în cameră de când a fost adusă la ei bunica lor bolnavă, este atât de încântată de baia rudelor bogate, încât stă ore întregi pe toaletă acolo, ca o păpușă fericită privită de Lepage-naratorul cu ochiul său uriaș. A-R-I insistă tehnic asupra scenei, și bine face, focalizând și ochiul privitor, ca al unui Gulliver fascinat de pitici. Vedem „decopertată” locuința rudelor bogate, pe sora fascinată de baia luxoasă stând pe toaletă fericită, și totodată figura mărită a lui Lepage, privind cu ochiul lui mare și dilatat demonstrativ la sora lui fetiță din trecut, sub formă de păpușă. O nouă „pasă” delectabilă de umor și duioșie, contopite: mătușa bogată, fiindcă fetița stă atât de mult pe toaletă în baia lor, a poreclit-o Marie En Toilette.
Dacă viețile noastre sunt făcute și din asemenea secvențe, din clipe de fericire extatică izolate în banalitatea monotonă a existenței, copilăria e vârsta la care ele sunt mai multe; iar maturitatea și bătrânețea, spre care Lepage se îndreaptă, se consolează cu rememorarea lor. Sentimentul pe care îl degajă 887 este că tot ce a fost mai bun, mai frumos, mai autentic și mai magic în viața lui, a acestui A-R-I, a fost în trecut, în copilăria lui cu destule privațiuni; și că tot ceea ce a urmat și urmează, notorietatea, succesul, realizările, gloria, împlinirea pe n planuri nu pot fi puse în balanță cu acele clipe, fiindcă acele clipe vor cântări mai mult. De aici permanenta răsucire către trecut din 887. Lepage vorbește în fața noastră, pe scenă, ni se adresează direct sau prin medierea poveștii lui arborescente, explicit sau implicit, e cu noi, aici și acum — și totodată este cufundat într-un trecut a cărui evocare, istorisire, prezentare multifațetată, analiză îl absoarbe. Pretextul fiind memorarea unui poem pe care trebuie să-l recite la o ceremonie, Speak White de Michèle Lalonde, Lepage va ajunge parcă să-și spună, ca Nabokov: Speak, Memory. E drept că elementele politice și sociale încep să se adune în spectacol, pe măsură ce el avansează spre final, iar recitarea poemului scris de Michèle Lalonde va fi un fel de climax ideologic, progresist, în 887. Dar încă mai importantă este dimensiunea aceasta de viață trecută văzută de aproape și „palpată”, întoarcerea, iar și iar, spre istoriile de familie, ale vecinilor și ale familiei Lepage, cu surorile, fratele, mama, bunica, tatăl muncind până noaptea târziu ca taximetrist (un taxi mic, de jucărie, va rula pe scenă), ipostaziați sub forma unor păpuși.
Văzuți, toți, de către un ochi mare sub care întrezărim cearcănul de iubire.
Spectacolul acesta excepțional s-a terminat. După minute întregi de aplauze și ovații, bine-meritate, revenim de unde plecaserăm cu două ore în urmă, scoțându-ne iar telefoanele smart și începând să butonăm. Oare m-a căutat cineva la telefon cât a fost pe modul „avion”? Oare am mai primit like-uri pe Facebook la postarea mea că sunt la teatru la Craiova? Oare mesajul meu de pe WhatsApp a fost văzut?
