Carmen Sorescu 
Scrie ce vezi! (V)
Când am început să scriu pagina următoare nu am știut că voi scrie despre tata, de curând decedat, despre mama intrată în depresie după întâmplarea nefericită sau despre mine. Am avut în minte un fel de palimpsest, un fel de povestire banală care ar fi strălucit doar prin prezentarea normalității, și dacă cineva ar fi pus lupa ar fi văzut că alți oameni au fost înainte în mintea mea și au pregătit locul, săpat, prășit, greblat, însămânțat etc, până la adunarea recoltei. Așa am impresia despre aceste rânduri, că ei le-au aranjat, și când am rămas „liberă” nu aveam cum să nu le resimt urmele. Ca za din lanțul familial nu mă pot înlătura în totalitate, așa cum gândisem inițial: cât mai puțin despre mine. Orice am spus despre mama sau despre tata am trecut inevitabil prin sângele cu ramificațiile de rigoare, prin acel filtru genetic de care nimeni nu scapă. Dar nu numai despre cordonul ombilical și ereditatea de gradul unu este vorba ci și de ceva mult mai adânc care nu se vede pe chip sau pe foaie așa cum se văd trăsăturile comune. Scrie ce vezi! – și e ca și cum aș fora în creier unde amintirile șerpuiesc ca niște zombi care se agață de mine cu mâinile lor mai mici, mai mari, mai descărnate sau mai întregi și nu mă lasă să trec mai departe; aceste atingeri terifiante alimentează embrionul care se va naște în curând la finalul paginii.
Sunt oameni care poartă costum de protecție și cu ei înșiși, în felul acesta nu se pot atinge, nu se simt, nu se pot cunoaște, se mint și pe ei nu doar pe alții, nu vor să vadă adevărul și stau îmbătați, afumați, seduși de armura în camuflaj. Dacă mergi în pădure, eu una când eram mică mergeam foarte des cu tata și cu un vecin, mai ales iarna să punem fânețe pentru căprioare în locurile special amenajate. Vecinul era, desigur, pădurar, avea toate cele necesare și mai ales mergeam la țintă în locurile pregătite din timp pentru furaje. Când ajungeam vietățile pădurii știau ora sau ne urmăreau de prin cine știe ce tufișuri. Nu de multe ori căprioarele m-au lins pe mână și asta pentru că nu avem mănuși, eram singura care nu purtam, pentru că ele mă învățaseră lecția. Ele stabileau contactul, veneau singure la mâna mea cu boabe de porumb, prima dată din greșeală, chipurile, așa din întâmplare, dar ele mă miroseau și voiau să-mi simtă textura. Încet, încet ne obișnuisem unele cu altele, însă regula era să nu port piele falsă, să fiu eu însămi, așa cum m-a lăsat natura, dacă dădeau cu limba pe mănușă se retrăgeau, simțeau materialul artificial și nu le plăcea, își dădeau seama că nu este parte din mine. La fel se întâmplă când se stabilește un raport de putere, mai întâi de toate e depistată masca, acel artificial care la om pare mai mult un înveliș făcut din cuvinte, armura de minciuni pe care o simți sau nu, dar de obicei, da, dar și înzestrarea de a spune: te rog, scuze, mulțumesc. Iar spre deosebire de animale nu dăm înapoi, ne place. Cu cât mai multe minciuni, cu atât mai paradisiac. Însă nu doar atât am învățat din pădure ci mult mai multe, de pildă cum iei urma unui animal, iarna dacă este zăpadă nu trebuie să-ți bați capul este foarte ușor, când este vegetație devine complicat. Și-mi amintesc că în acest loc amenajat într-o zi am văzut niște lăbuțe care semănau cu cele de pisică sau de câine pe care toată lumea le știe, dar nu mare mirarea mi-a fost când am auzit că erau de unele de iepuri, altele de vulpi, am mers și eu așa o vreme după urmele de vulpe care se vedeau clare și jucăușe prin zăpadă, până când mi-am dat seama că mă pot rătăci și m-am întors la staulul nostru.
În relația cu mine prefer să fiu un animal liber decât un om educat. Întâmplare face să mai consider și câțiva oameni parte din mine. Animalul câștigă întotdeauna, până nu-i sunt potolite nevoile primare nu poate urca la stadiul următor. Și de multe ori omul se întoarce și lovește acest animal fără vreo vină, nu-l înțelege. Lăsat în inerția și pofta lui corpul e foarte cuminte. Cu timpul s-a înrăit, dar nu cu acel cinism inteligent ci o perversiune de care animalele nu sunt în stare, partea umană se rostogolește de la sine de pe propriul vârf. Ce se întâmplă brusc? Renunță sau cade?
Există un dezechilibru vădit între om și scriitorul din el, o pierdere a limpezimii, la fel cum există tulburarea numită narcisism diferența dintre ce este în realitate și ce vinde pacientul trece prin sita bine pusă la punct. Scriitorul își poate construi o treaptă pe care să stea în perfectă armonia cu lumea cărților lui, omul însă se vede părăsit și atunci devine nervos, redevine practic ceea ce era fără acele cărți, mic, câteva trepe mai jos, cu o totală lipsă a bunului simț și cu o mare ură pe tot ce înconjoară. E un handicap, ca scriitor să tot tragi omul după tine, până la urmă îl părăsești, se rupe lanțul. Azi asistăm la ceea ce vedem azi prin mijloacele media, pentru că nu acestea sunt mijloacele de comunicare rapidă, câteva trei mari categorii extrase din autori în viață pe care-i cunosc personal: Scriitori pe podium, manierați în scris, extrem de elevați și omul în stradă, la tot felul de mitinguri înjurând, jignind, fără scrupule, pe de altă parte sunt scriitori care înjură și jignesc prin gurile personajelor, în cărțile pe care le scriu, dar ca oameni vorbesc foarte frumos în public, iar ultima categorie când amândoi scriitor-om sunt în echilibru. Când ultimul vorbește public nu simți granița și eu una simt cum mă bălăcesc când prin el ca om, când prin intrigile din cărțile lui cu aceeași ușurință și frumusețe, îmi plac acești scriitorii care reușesc, aș zice, chiar performața de-a fi ei înșiși, care vorbesc calm și emană bunătate și aceste trăsături au fost cu succes transferate personajelor. E din ce în ce mai greu să fii tu însuți, nu oricine ajunge să treacă linia de sosire, pentru că acel elefant care trebuie arătat lumii e greu de tras. Pe de-o parte, ce-ar fi fost literatura fără transfigurări și fără mutilări, fără toate descompunerile pe care le simțim mai ales când începem să cunoaștem personal autorul. Clovneriile, ghidușiile, vrăjitoriile și toată suita de plânsete, râsete pare că are loc pe o scenă de teatru, iar cei mai talentați actori, paradoxal, sunt cei care sunt ei înșiși. Uneori chiar mă distrează când mă gândesc la rostul inutil de-a mai urma cursurile facultății, oare de ce, să învețe să fie ei înșiși?
Dar, cine nu e atras de căldură? Se pare că nu mulți, majoritatea e atrasă de înjurături și jigniri, cu cât jignești începi să ai adepți. Adepții, ei înșiși oameni slabi caută un protector, cu impresia că dacă interlocutorul vorbește urât are putere. Dar s-a demonstrat pe deplin la tv, da, cu cât vorbești urât atragi, atragi – ai putere. Până la urmă despre putere e vorba peste tot, în toate relațiile: elev-profesor, fiu-părinte, pacient-doctor, soț-soție, vânzător-cumpărător, scriitor-cititor, angajat-angajator, infractor-judecător. Am învățat că: Bunul simț nu câștigă niciodată. Nici în pădure, nici în oraș. Animalele care stăteau de-o parte lângă fânețe, cu anume frică față de prezența noastră puteau sfârși prin a muri de foame, la fel în oraș dacă stai pe margine, pe margine rămâi. Animalul câștigă întotdeauna, până nu-i sunt potolite nevoile primare nu poate urca la stadiul următor. Deși, paradoxal cine suferă de foame, cine lasă pe alții să se hrănească înaintea lui câștigă respect și poate deveni în scurt timp lider de haită. Dar, asta nu se aplică la oameni, la oameni este o schemă mult mai simplă, nu trebuie să suferi să devii director, trebuie doar să minți, nu? Și atunci are vreun rost? De ce nu trec în cealaltă tabără, a victorioșilor?
Îmbulzeala tot timpul a hrănit cel mai bine, piețele aglomerate sunt pline de tot felul de oameni, care vând, cumpără, cerșesc, aici în miezul forfotei e mâncare, aici unde magicienii fac tot felul de minuni, unde iluziile se vând ca pâinea caldă, lângă mincinoși ne place cel mai mult, pentru că ei vând vise frumoase. Ne place să auzim, cum că vom avea, că ni se va da, eventual gratis, cum că nu vom mai munci, vom sta acasă și vom bifa numai realizări. Totul e despre cum îți vinzi marfa, despre păcăleală. Unii se întorc acasă cu buzunarele pline, alții cu stomacul gol, care pe care. În piețele aglomerate există și acest mare risc, să mori de foame, dar până la urmă, tot faci rost de-o gogoașă umplută cu aer sau furi un covrig. Aici permanent un om umblă cu o pancartă pe care scrie: Se poate și așa! După asta ar trebui să ne ghidăm, după: Se poate și așa! Adică oricum, important e să supraviețuim. Personajul pe care-l interpretăm ne poate converti în miel sau lup, acela are sau nu puterea, puritatea te face profet, iar hidoșenia are o pelerină largă. O succesiune de servituți, precum ochiurile unui lanț. Podoabe și cătușe în același timp.
Dimineața sunt mamă, la prânz angajat, seara soție, iar mamă, și tot așa, creierul trebuie să facă niște conexiuni, la fel cum fierarul face împletitura de inele legate unele de altele pentru a ține în frâu animalul de tracțiune.
Dar puterea e fluidă, se duce, se întoarce, își face loc, ia cu ea, dezrădăcinează, plantează, modifică. Unii nu pot, vin de la serviciu acasă cu superioritatea de care acolo dau dovadă sau mai bine zis prin slugărnicia angajaților el devine puternic, altfel poate nu ar fi. Exemplul cel mai elocvent este experimentul Stanford, de atunci și până azi nu s-a schimbat nimic. Mai puțin acasă, dar mai mult în stradă, când cobori în cazanul clocotitor se observă cel mai bine discrepanța dintre ceea ce ești, ceea ce devii, și tot așa de la oră la oră. Ai putere, nu mai ai. Un joc năucitor. Ai lanțul sau ești lanțul în sine? Ești doar o părticică din el sau doar îl suporți? Unde începe, unde se termină, precum povestea de pe această pagină, dacă te uiți la primul rând ai zice că segmentele s-au rupt, dar precum ADN-ul, și cuvintele sunt reeditate, reparcurse legate între ele prin molecule organice.
În clipa de față, dacă m-aș apuca să explic acest experiment ca la clasa întâi, dintr-o dată aș căpăta veleități de pedagog, eu explic, voi ascultați, auditoriul va deveni la rândul lui o masă compactă, mică și ascultătoare. Dar, nu voi face asta, vă las să căutați pe internet. Vă las, adică vă dau voie, să se înțeleagă totuși că puterea e la creion. Cititorul e dezarmat, nu are încotro, poate doar închide pagina.
Am un amic căruia îi cunosc viața personală foarte bine, are câteva cărți publicate sub numele real și tot voia să scrie marele roman dar ar fi vrut de data asta să scrie folosind pseudonim pentru că dacă ar citit soția ar fi divorțat. A publicat romanul folosind pseudonim, l-am citit și eu, și într-o seară când eram pe la jumătatea cărții l-am sunat să-l întreb exact așa: Ce naiba ai făcut? Și el mi-a răspuns cuminte, domesticit total, nu am putut să scriu tot și sub alt nume îmi e frică. Ascultam dezamăgită în timp ce-mi spuneam în gând cum se pot rata unii scriitori de teama puterii pe care o au asupra lor partenerii de viață. Nici hilar, nici ridicol, ci de plâns. Din cauza fricii amicului meu i se amputase toată imaginația, iar povestea rămăsese blocată într-o fază din care nu se mai înțelegea nimic, iar soția personajului principal, care din primul context frastic reieșea că e doar un accesoriu de neluat în seamă redevine diavolul. Aș fi zis că a întors bine situația, dar i-am garantat eșecul cărții și i-am spus: Bestseller-urile sunt despre femei în roluri de amante nu de soții 😊. Am râs amândoi cu speranța ca într-o zi puterea va trece și de partea imaginației. Cât de rău e să fii totuși contele de Monte Cristo și-n zilele noastre, să ai zalele la picioare, sper ca evadarea să aducă răzbunarea măcar prin scris.
Se întâmplă de multe ori ca o convorbire telefonică să devină o proză scurta. Reciteam cu câteva zile în urmă: Prix Goncourt de la Nouvelle 2017, Cea mai frumoasă fată din lume, de Raphael Haroche, și mă gândeam sincer că este ca o convorbire telefonică sau ca o discuție în tren. Lamentații mondene după o fată frumoasă. Dacă soră-mea m-ar suna și ne-am povesti una alteia tot felul de astfel de întâmplări jurații de la Premiul Goncourt nu ar avea pe cine să mai premieze decât pe noi. Frazele textului sunt scurte, percutante, razante, de impact. Totul decurge ca și când ai avea un fața ochilor tot felul de reclame luminoase care atrag atenția, după cum spuneam atenția e atrasă prin kitsch, prin expresii foarte la îndemână, nu putem vorbi de o profunzime a personajelor, probabil asta s-a și dorit un episod ca în viața de zi cu zi. Dar, din păcate unii cititori nu vor să mai audă discuțiile vecinilor între două balcoane sau de pe holurile blocurilor. E drept tehnica era impecabilă, chiar am apreciat o muzicalitate aparte pe care la proză rar o găsești.
Dar, putere au și locurile, nu doar oamenii. Lanțul te trage nu doar spre ființe ci și spre obârșii. Mă gândesc foarte des la mormântul tatălui meu și asta pentru că mă gândesc la el, cum a trăit, cum a murit, cât de sec, cât de rigid și îngust, cu o viață încărunțită mult prea devreme și de care practic nu i-a păsat. A murit ușor, lin, nici nu ai fi zis că așa e moartea. Într-o zi caldă, de vară, când toate erau la locul lor, într-o zi ternă, mută, când numai albinele se auzeau cărând nectarul, sper și sufletul lui într-un loc minunat de veriga căruia mă voi atașa și eu cândva repetându-mă.
