Ultima carte

Odată cu dispariția lui Mircea Anghelescu, deplânsă de comunitatea academică și de cea literară, volumul Literatura între cele două lumi, cu un subtitlu descriptiv (Cronici, eseuri, dialoguri) și publicat în condiții grafice deosebite de Editura Spandugino, devine ultima lui carte antumă. E un volum de peste 600 de pagini, însumând o bogată activitate foiletonistică a criticului și istoricului literar care, într-un text introductiv, își mărturisește gratitudinea față de revista „România literară” unde au apărut majoritatea contribuțiilor din cartea de față. Autorul merge și mai departe și își declară o „fasonare” a stilului său prin această prezență constantă în spațiul revuistic, precum și o „limpezire” între condiția de critic și aceea de istoric literar. Poate părea puțin exagerată o asemenea recunoaștere a rolului jucat de o revistă importantă în scrisul și profesiunea unui autor el însuși important, și deja format, maturizat intelectual la momentul 1989, al intrării presei noastre culturale în epoca libertății de opinie și expresie. Mircea Anghelescu avea atunci 48 de ani, era doctor în filologie încă din 1970, fusese la Biblioteca Centrală de Stat (secția de manuscrise) și cercetător la Institutul „G. Călinescu”; și totuși, prezența aceasta constantă în coloanele unei reviste culturale săptămânale a avut un rol considerabil pentru cărturarul obligat să scrie pentru un public mai larg. În același text liminar, Anghelescu se referă și la „cititorul obișnuit”, adică, traduce el, pentru a nu părea o depreciere, „cel care este obișnuit să citească”. Cronicarul literar ar fi „purtătorul de cuvânt al cititorului obișnuit”, cel căruia autorul i se adresează o dată în plus cu această carte. Reorientarea lui Anghelescu dinspre publicul specializat spre cel „obișnuit”, larg, eterogen, este evidentă: în textul lui scurt, termenul de „cititor” apare de șase ori, în alineate dedicate aproape în exclusivitate felului în care textele critice au fost și vor fi primite de receptori.

E drept că nu toate contribuțiile reunite în carte sunt din sfera textelor publicate inițial în coloanele „României literare”. Textul intitulat Alexandru Odobescu a fost prefața unui volum apărut în 1995 (Odobescu, Scrieri alese). Cel despre Rebreanu și Metropole e un fragment din volumul lui Anghelescu Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română (2015), republicat în „România literară” în același an și reluat acum. Dar acestea sunt excepții. Literatura între cele două lumi datorează „României literare” nu numai fasonarea unui stil și limpezirea unei perspective, ci și materia însăși a cărții. Rubrica la o revistă săptămânală l-a făcut pe Anghelescu (care era, oricum, tipul de salahor intelectual, de om al lecturii, al scrisului și al catedrei universitare) să scrie ani la rând texte critice și istoriografice a căror concepție și redactare l-a ținut mereu „în priză”. Titlul cărții este sugestiv și chiar edificator în această privință. Cele două lumi sunt în succesiune temporală (lumea veche și lumea nouă), dar și în simultaneitate, în cazul autorului nostru, care se situează la intersecția lor: lumea documentelor vechi, a manuscriselor rare, a cercetării în biblioteci și arhive; și lumea nouă, a actualității culturale, a contactului cu literatura contemporană, cu scriitorii și cu cititorii ei.

Fără a fi devenit, cu totul, un cronicar literar în sensul „tare” al sintagmei profesionale, Anghelescu este unul dintre cei câțiva istorici literari de mare suprafață (precum regretatul Ștefan Cazimir, Mihai Zamfir, Eugen Negrici) a căror curiozitate intelectuală se vede și din cărțile lor de specialitate, și din contribuțiile foiletonistice. E suficient să parcurgem fie și numai sumarul acestei cărți de peste 600 de pagini pentru a vedea cât de largă este cuprinderea tematică a istoricului literar interesat deopotrivă de trecut și de prezent, de scriitorii vechi și de cei noi, de clasici și de contemporani. Anghelescu a scris cu aceeași seriozitate și aplicație despre Cantemir și Marin Preda, despre Odobescu și Cioran, despre Maiorescu și Ion D. Sîrbu, despre Anton Pann și suprarealistul Trost, despre Budai-Deleanu și Mihail Sebastian. Indiferent de epoca istorică și culturală în care se plasează obiectul analizei și interpretării, istoricul acesta literar cu compas larg reconstituie pentru cititor contextul la care raportează textul și oferă codul epocii respective. O uriașă știință de carte, o erudiție impresionantă constituie background-ul și condiția de posibilitate pentru aceste zeci de activări și actualizări istoriografice, într-un spațiu foiletonistic restrâns, de vreo 10 000 de semne. În trei-patru pagini de articol predat săptămânal la „România literară” și republicat în volumul de față, Anghelescu realizează o adevărată performanță de analiză și sinteză. Rezumarea subiectului și refacerea contextului, încadrarea în genul literar și în generația la care autorul a fost afiliat, raportarea la criticii care s-au pronunțat anterior în legătură cu cartea acum comentată, relația dintre sistemul cultural în care a fost publicată inițial opera și sistemul în care se află receptorul de azi al unei cărți „vechi”, fixarea filiațiilor, a precedențelor, și totodată a efectelor, resemantizarea unor elemente prin lectura critică nouă: toate acestea sunt realizate simultan de către autor, cu un efort considerabil. În același timp, textele „curg” bine, au fluență și naturalețe stilistică, nelăsând a se vedea munca uriașă din background-ul istoricului literar. Multe texte din carte se recitesc cu mare plăcere, tocmai fiindcă autorul lor și-a exersat și folosit foiletonistic arta compoziției unui articol istoriografic. Neajungând la expresivitatea lui Călinescu sau a lui Manolescu (dar cine mai poate ajunge acolo?), Anghelescu a reușit să fie academic fără ticuri de pedanterie, serios și aplicat fără a-i lipsi umorul intelectual, îmbinând uneori minunat cele două perspective, de istoric și critic literar.

Eu am avut șansa să citesc o parte din aceste texte înaintea altora, redactându-le pentru „România literară”, astfel că tiparul lor compozițional și chiar fluxul gândirii critice mi-au devenit extrem de familiare. Cu toate acestea, deși înțelesesem cum gândește autorul și cum anume scrie el despre literatura clasică și cea contemporană, textele aveau de fiecare dată capacitatea de a mă surprinde. Precum la eseistul Al. George, dar cu o mai fermă adaptare la subiect, aproape fiecare contribuție din Literatura între cele două lumi îi oferă istoricului literar posibilitatea de a face conexiuni și paralele lămuritoare, și nu numai în interiorul literaturii și al filologiei, ci și în afara lor. Anghelescu știa nu doar istorie literară, ci și istorie propriu-zisă, știa sociologie și sociologia literaturii, literatură comparată și teorie literară, politologie și istoria mentalităților, antropologie… Și toate aceste lecturi solide ale lui se observă și din ușurința cu care istoricul sistematizează o arie literar-culturală și încadrează un autor, precum și din conexiunile impredictibile, dar legitime, viabile, prin care interpretarea lui istoriografică luminează cititorului „obișnuit” codul unei epoci și felul în care ea poate fi înțeleasă. Ca aici: „A continuat cursul (lui Tudor Vianu, n.m.) fostul său asistent, profesorul Edgar Papu, al cărui jurnal și epistolar de familie a apărut recent, publicat de chiar fiul său, publicistul și gazetarul Vlad-Ion Pappu. Este un bun prilej pentru a zăbovi o clipă asupra acestui profesor și erudit eseist, cu alură de călugăr franciscan, care-și preda cursul așezat la catedra marelui amfiteatru, privind mai bucuros spre tavan decât spre sală, inspirat de o combustie conținută și puțin aplecat spre un auditoriu care-l urmărea cu oarecare dificultate vorbind despre minnesängeri și despre Petrarca.

În 1957, Edgar Papu era un profesor puțin cunoscut pentru noi, dar avea aureola celor «vechi». Era, în primul rând, autorul monografiei despre Giordano Bruno apărute cu zece ani în urmă și care se mai putea găsi la anticariat; peste emblema Editurii Fundației Regale se aplicase o etichetă cu titulatura nouă: Editura Așezămintelor pentru cultura poporului. Probabil că exemplarele tipărite într-un an agitat n-au fost difuzate decât în acest mod, prin anticariate, pentru că volumul a căzut într-un «vid ideologic», concurat de o publicistică agresiv propagandistică, și n-a fost niciodată recenzat (…) profesorul era discret, fără magnetismul lui Vianu, și probabil apăsat de suspiciunea poliției politice în acei ani dramatici de după revoluția din Ungaria. Era de pe atunci urmărit de Securitate, cum aflăm din notele editorului la acest volum, și a și fost arestat în decembrie 1961, rămânând în închisoare doi ani și jumătate, pentru «complot antistatal», o acuzație obișnuită pe atunci pentru intelectualii care discutau oarecum deschis și cu naivitate despre ce se va întâmpla «după», adică după revenirea țării la normalitate.” (pp. 441-443). Iată un singur exemplu din bogăția documentară a acestei ultime cărți semnate de Mircea Anghelescu, un fragment din Lumea lui Edgar Papu, contribuție din 2015 în care, în două alineate, istoricul literar pare că reușește (numai el știa cum) să spună totul.

La finalul acestei cronici despre ultima carte antumă a lui Mircea Anghelescu, să-mi fie îngăduit un accent personal: îmi va lipsi fostul meu profesor și mentor, căruia îi datorez atât de mult.

–-

Mircea Anghelescu, Literatura între două lumi. Cronici, eseuri, dialoguri, Editura Spandugino, București, 2022, 624 p.