Sorescu al doilea - Literatura de azi

Înainte de apariția primului volum din La Lilieci, Sorescu a publicat câteva poeme din sumarul viitoarei lui cărți în paginile unor reviste literare. Astfel, dacă volumul propriu-zis a văzut lumina tiparului în 1973, primele texte din cuprinsul lui au devenit cunoscute în octombrie 1972, când au apărut, în „România literară”, Nea Florea și La Lilieci. Au urmat Duminica oamenii n-au porecle, în „Tomis”, în ianuarie 1973, A bătut clopotul și Petrecerea în „Luceafărul”, tot în ianuarie 1973, Tata, Baba și Lelița din nou în „Luceafărul”, în martie 1973 (versiunea lor din volum este însă diferită, semnificativ mai amplă pentru Baba): un total de 8 texte¹ din cele 48 care vor compune volumul. Se poate prezuma că autorul a vrut, prin aceasta, să dea o idee despre conținutul cărții sale aflate în pregătire editorială și să ia pulsul criticii în fața surprizei pe care urma să o ofere. Surpriza constând în schimbarea manierei, de nu chiar a stilului poetic sorescian, într-o modificare de tematică și problematică, de registru verbal și lingvistic, de personaje poetizate și afiliere a acestora, de spațiu liric devenit, dintr-o dată, regional și local, oltenesc și bulzeștean. Într-o cronică din august 1973, intitulată Viața la țară și a cărei perspectivă criticul va simți nevoia să o amendeze ulterior, în cronici din 1984 și 1987, Nicolae Manolescu utiliza chiar acest termen, surpriza, însoțindu-l de alții prin care descria noua poezie scrisă de Sorescu: demitizarea „dusă până la ultimele consecințe”, „îndrăzneala”, „radicalitatea și anvergura operației”, „o formulă originală de poezie”.

Cel care a remarcat primul această modificare a lirismului sorescian și a criteriului de poeticitate nu a fost însă un critic literar, ci un prozator. După ce în „România literară” apăruseră, în numărul 43 din 19 octombrie 1972, cele două poeme prin care se deschide și se încheie volumul, Nea Florea și La Lilieci, Alexandru Ivasiuc a scris un text entuziast, apărut tot în „România literară”, în numărul 49 din 3 noiembrie 1972, intitulat Din nou despre simplitate și conținând o situare valorică netă. Mai importantă decât această valorizare făcută prompt de către prozator unui poet mi se pare însă înțelegerea, de către Ivasiuc, a noutății soresciene ce avea să pună probleme de receptare mai multor critici experimentați. Pe baza a numai două poeme (e drept, excepționale), Ivasiuc făcea o veritabilă radiografie critică întregului ciclu La Lilieci, care nu fusese încă scris și pe care nu îl cunoștea. Precum Cuvier reconstituia după un os un animal dispărut, prozatorul era capabil să definească viitorul ciclu sorescian pornind de la două texte: „Cele două poeme recente însă aduc și un aer nou, reprezintă neîndoios o nouă fază de creație și o nouă deschidere. Ele accentuează facultatea cunoscută de a exprima poezia adevărată în limbajul cel mai obișnuit, aproape prozaic, explodat din interior de valența lirică.”. Și mai detaliat: „Noile poeme ale lui Marin Sorescu au o amploare neobișnuită, și sunt noi pentru că poetul nu mai este un moralist ascuns și discret, ca în atâtea din versurile sale anterioare, ci reconstituie un întreg univers, un spațiu istoric și geografic. Moralistul ne aduce în față un univers moral, și încă unul în care gravitatea și tristețea sunt balansate de o extraordinară vitalitate și certitudine valorică. Lumea aceasta a copilăriei poetului în mizerul sat oltean este de o flagrantă originalitate și complexitate de sentimente cum n-am întâlnit până acum în poezia noastră.”²

Că noua poezie soresciană va avea parte de o receptare critică „șovăielnică” se poate vedea, retrospectiv, din interpretarea cărții întâi din La Lilieci oferită de un critic, altfel, mare admirator al poetului. E vorba despre Eugen Simion care, în ediția a doua a volumului I din Scriitori români de azi, apărută în 1978, la cinci ani de la publicarea cărții întâi din La Lilieci, găsește că Ciudin nu trece „peste nivelul prozei umoristice” și că „adevărata temă a poemelor e, am putea spune, cheful”. Lansat pe această linie interpretativă, criticul „șaizecist” va face mai multe afirmații rezolute, una după alta, într-un mod redundant, reluând așadar ideea critică avansată, care devine centrală în demonstrația sa: „Totul, în Bulzeștii lui Sorescu, se învârte în jurul mesei.”. „Singurul sentiment sacru – afirmă criticul – la țăranii aceștia iuți la minte și cu o concepție foarte practică de viață pare să fie sentimentul nutriției. Timpul lor interior și exterior se desfășoară în funcție de ora mesei și de consistența alimentelor.”³ Cât de superficială și eronată este această lectură critică se va vedea pe măsură ce vom avansa în materia poemelor din La Lilieci, I. Deocamdată, să recitim Ciudin, pe care același critic îl considera a fi de „nivelul prozei umoristice”, ca și „Carlota” (E. Simion grafiază greșit Corlata) și Pălărie. Ciudin din poemul ce-i poartă numele e un hoț aciuiat „în satul nostru”, când pașnic, când violent, iar istoria lui se încheie astfel: „Într-o dimineață au dat copiii cu vitele peste el/ Mort în Vâlceaua Bonii/ Lângă potecă, alături de-o damigeană de țuică, spartă./ Avea țeasta crăpată c-un par, cu ceva, și beregata tăiată/ Cu cuțitul,/ Ca la porci./ Cum se zbătuse, sângele i se amestecase cu țuica./ Era și-început de gadini, că l-au găsit după vreo două zile,/ Făcuse mușiță./ Făptașul a fost prins imediat, de data asta: Costică ăl/ De pe drum,/ Adică cel nebun, un flăcău, venit tot așa,/ Din lume,/ Era zăltat la minte, un nepricopsit, vai de capul lui./ Până atunci nu omorâse un pui, lumea nu se ferea de el,/ Părea un nebun bun.// Lui Ciudin i-au pus o cruce de lemn acolo-n pădure,/ Se scarpină lupii de ea.”⁴ E greu de spus ce înțelegea criticul literar prin „nivelul prozei umoristice”, dar Ciudin e un poem remarcabil, lucrat în mai multe registre și în care se manifestă alte sentimente decât cel „al nutriției”, singurul sentiment „sacru”, după același E. Simion, pentru țăranii din Bulzeștii lui Sorescu. Tot în Ciudin apare o femeie amărâtă, „rea de clanță”, indignată că hoțul dus la post de jandarm scapă de fiecare dată din lipsă de probe. Femeia cu copii (și, după cum s-a văzut în Minunea, cu bărbatul „pleznit pe front”) amenință în felul următor: „Să se ducă dracului cu dumnezeu, să ne tihnească și nouă,/ Duce-s-ar învârtindu-se nouă cu-a brânzii/ Că odată-mi iau lumea-n cap/ Și vă las să-mi creșteți voi boracii.”.

La o relectură atentă a cărții întâi din La Lilieci, se observă reperele temporale ce par a lipsi din pagini, repere legate pe de o parte de vârsta personajului care ajunge autorul tuturor celorlalte, iar pe de alta, de fundalul războiului ce conferă dramatism și chiar tragism întâmplărilor cotidiene din Bulzești. Ce vârstă are băiatul care va deveni scriitor? Stă după fusta mamei, e pus să meargă cu gâștele și cu oile și, în Craiova văzută din car, îl urmărim cum merge alături de mamă, „după un consiliu cu Moșu și frații mai mari”, într-o primă călătorie spre urbea care i se va părea „cel mai frumos oraș din lume”. Fiindcă Marin (într-un alt poem, Copăceanca, apare chiar numele băiatului) „îngână” poezii și are o bună memorie a lor, el va fi dus la Craiova să i se facă fotografii (nu contra cost, ci „pe mălai”), pentru a fi apoi dat la școală. Marin, personajul din carte ce va deveni/ a devenit autorul Marin Sorescu, are în La Lilieci, I, vârsta copilului care poate merge la școală. O excepție de la fixarea în această vârstă a personajului apare în De la vale la deal, unde mama îi va face fiului său o istorie concentrată a neamurilor din sat. În acest caz, îl vedem pe Marin Sorescu matur, parcă în proces de documentare și ascultându-și atent mama, care îi dă, odată cu povestea neamurilor, sfaturile cuvenite: „Pe taică-său/ Îl chema Țuruc. Adică poți să-l întrebi, că se ține bine și-acum,/ Cu el nu mă mai satur de vorbă.”; „Abia la urmă vine seria lui taică-tău Fănică al lui Ion Bălan./ Acum e bozul mare pe ei./ Câtă lume bună s-a prefirat. Să-i țineți minte să le faceți și voi colac.”.

Vârsta prin ochii căreia e văzută scena ca de teatru a oamenilor mari este așadar, în La Lilieci, I, cea a copilului visând să meargă la școală. Sorescu a făcut efortul de a nu adăuga, la percepțiile infantile ce colorează într-un anume fel cartea, perspectiva ulterioară, a adultului știutor și a scriitorului profesionist. Sorescu al doilea, ca să zic așa, vine uneori cu un contrapunct ironic, cu niște comentarii savuroase, cu neologisme distonând voit cu regionalismele utilizate din belșug. Iată un exemplu în Spânzuratul, unde personajul central e un anume Mitrele, care de câte ori se ceartă cu muierea lui, se îndreaptă decis „la sălcii, în vale”, să se spânzure. Comedia neagră este memorabilă, mai întâi prin pitorescul gestului inedit devenit repetitiv, iar apoi prin aceste insert-uri soresciene, făcute într-un alt limbaj decât cel al personajelor urmărindu-l de aproape pe Mitrele. Voi marca prin italice versurile și cuvintele cu care Sorescu își arată predispoziția ironică, adăugându-le din loc în loc la istoria grotescă și comică a celui care se tot spânzură: „Nu moare omul cu una cu două nici de foame, nici de/ Nimic,/ Nu vă uitați la Mitrele?!/ Ajunsese să fie dat exemplu de longevitate.”. Sau: „Omul lui dumnezeu, îl încuraja Țicu pe Mitrele, care/ Se arăta mahmur ca Lazăr după înviere, nu știa ce/ Atitudine să ia”. La fel în Fusul, unde copilul se ține de fusta mamei, la propriu, la moară, dar în istorisirea scenelor apar imagini și termeni de la o altă vârstă: „– De ce râd ăștia/ întrebam enervat, ce-au găsit de rânjesc?/- Taci, mă, că așa e la moară./ Mă țineam de fusta mamei, înspăimântat să nu mă pierd în/ Furnicarul acela industrial”. Cea mai clară disociere a celor două voci și perspective (a copilului transformat în personaj de către autorul știutor, care și-a pierdut inocența) poate fi găsită în Craiova văzută din car, poem al cărui început introduce un alt prezent: nu acela al întâmplărilor istorisite, ci unul narativ, al celui care face narația. În acest rând, Sorescu fixează explicit planul unui „acum” dinspre care privirea lui se întoarce către copilărie și trecut: „Craiova văzută din car e cel mai frumos oraș din lume,/ Rămân și acum încremenit când mă gândesc, îmi lasă gura apă./ Era și primul oraș care-mi ieșea în cale,/ Poate și asta contează, aveam retina proaspătă, fără gunoaie”.

Revenind la vârsta personajului și observând, fără vreun efort special, că ea este cea a copilului de la țară visând să meargă la școală, la oraș, rămâne să răspundem la întrebarea: când anume s-a consumat această copilărie? S-a vorbit abundent despre locul pe care Sorescu l-a pus pe harta poeziei și literaturii române, despre Bulzeștii deveniți, datorită lui, spațiu poetic; dar mai puțin despre timpul în care se petrec întâmplările din prezentul reconstituit de poet. Ar fi destul de facil să ne uităm în calendar și să verificăm între ce ani s-a consumat copilăria autorului, pentru a o pune în corespondență temporală cu fundalul istoric al cărții. Trebuie să găsim în interiorul acesteia, în chiar materia ei, fundalul istoric. Iar acesta, odată identificat, nu are nici cea mai vagă legătură cu „cheful” în care E. Simion vedea „adevărata temă a poemelor”. Prezentul copilăriei din La Lilieci, I, este acela al războiului al doilea mondial, care apasă, de la distanță, pe viețile personajelor din sat. Majoritatea lor e formată de copii, femei și bătrâni, întrucât „tații și frații mai mari sunt pe front”. Se poate spune că poetul își leagă la vedere, cu bandă neagră, poezia din La Lilieci, I, de fundalul îndepărtat și înfricoșător prin consecințe al războiului.

În De-a-n boul, unde copiii se joacă aruncând cu ciomegele („bâzdoacă” e regionalismul folosit), compararea rezultatelor va fi legată ingenios de realitatea teribilă a războiului: „Tații și frații mai mari sunt pe front, despre unii s-aude c-ar fi murit,/ Aproape în fiecare dimineață altă femeie împarte colivă cu bomboane moi din cauza lacrimilor”. În Minunea, unde un sătean l-a văzut pe Dumnezeu noaptea în „pătuiag” și apoi este rugat de tot satul să povestească vedenia, o femeie necăjită („poate Veta lui Iedu”, adică exact femeia amărâtă din Ciudin) își face loc printre țăranii strânși în jurul lui Lungu și începe să se vaite tare, ca s-o audă Cel din pătuiag. Fragmentul este excepțional, ca întregul poem, și la finalul lui apare din nou fundalul războiului: „– Și tu ce-ai răspuns, mormolocule, țipa una, care nu reușea/ Să se-apropie mai în față, poate Veta lui Iedu./ Trebuia să-i spui că n-avem de niciunele./ Uu-u! că n-am fost eu./ Știam ce să zic!/ Ieri mi s-a umflat boul – așa degeaba – și-a pleznit. Bărbatul/ Mi-a pleznit pe front – copiii o să-i fac slugi./ Ăla din pătuiag știe toate astea?/ Tu, dacă ți s-a arătat, de ce-ai stat ca Mutu Ioncicăi?/ O fi venit să afle, să-i fi spus tot, dar auzi tu: tot.”.

În A bătut clopotul, vedem cum chiar unul dintre frații personajului central este „pe linia-ntâia, în Tatra”. E vorba despre Nicolae, care vine împreună cu prietenul lui Gogu lui Duluman în sat „pentru două zile/ Acasă în permisie”. Gogu „a căzut după un an”, iar vestea ajungând în sat îi face pe cei din familia lui să țipe „ca la cutremur”. Cu o tensionare magistrală a compoziției poetice, Sorescu descrie nu moartea tânărului, ci felul în care ea este primită de familia lui. Din fundalul războiului care se poartă undeva departe vin spre centrul tabloului, în viața bulzeștenilor (al căror unic sentiment sacru ar fi, după Eugen Simion, „sentimentul nutriției”…), asemenea vești îngrozitoare, resimțite ca atare. Familia înregistrează șocul, unora nu le vine să creadă, speră în minuni, după care biata mamă îi va face „rostul, ca la morți”. Versurile sunt puternice: „Gogu a căzut după un an./ Era pe aceeași linie cu Nicolae, se-ncurajau unul pe altul,/ Și scriau amândoi o singură scrisoare acasă, că nu prea/ Aveau litere, ori nu știu ce le lipsea acolo pe front,/ Într-o zi primim doar o jumătate de scrisoare./ La Sandu lui Duluman/ Au început să țipe toți ca la cutremur,/ Când se mișcaseră casele și căzuseră cloțele de pe ouă, de-au răcit puii./ Și nimănui din sat nu-i venea să creadă, cum se-ntâmpla/ De fiecare dată când murea cineva, că era foarte greu să/ Crezi că ăla n-o să mai fie deloc, gata./ – Poate n-o fi adevărat, își dădea mama cu părerea,/ Deși după semnele pe care le avusese ea…/ «Știu eu pe cine-or fi îngropat ei?/ Că-i adună bucăți, nu se mai cunoaște; el o fi numai/ Dispărut,/ Ori rănit pe undeva, cine știe! Pe front se mai/ întâmplă și minuni»…/ Da’ de unde minune,/ Mumă-sa a început să-i facă rostul, ca la morți,/ Că și morții au rostul lor, trebuie să ții pasul.”.

În Lelița, femeia cu comportament, îmbrăcăminte și gesticulație de nebună, „văduvă din războiul ălălalt”, are amândoi băieții pe front și primește când de la unul, când de la altul câte o carte poștală scrisă cu creion chimic (dar nu de ei, „că nu știau carte”). Când nu mai primește vești, biata mamă vine „speriată la noi”, găsind aici o aceeași îngrijorare maternă pentru soarta lui Nicolae al Soreștilor, fratele lui Marin: „Când n-a mai primit/ Nimic multă vreme a venit speriată la noi:/ Ce-o fi pe-acolo, Nicoliță?/ Mama a dat din mâini, luată de gânduri:/- Văd că și Nicolae-al meu tace.”. Lelița Floarea e diagnosticată cu pelagră de sanitarul Gorici, care arată: „Asta întunecă mintea din cauza vremurilor tulburi./ Războiul măcar să fi fost c-o idee mai scurt./ Zicea că așteaptă niște doctorii când s-o termina.”. Războiul acesta prelungit include, evident, fronturile succesive din Uniunea Sovietică, despre care Sorescu nu putea face vorbire (nici măcar în poezie) în 1973, dar care nu pot fi șterse din viața și din memoria personajelor reale din Bulzeștii reali din anii 1941, 1942, 1943, 1944, abia ultimul consemnând, în august, întoarcerea armelor și noua alianță, cu sovieticii. Între 23 august 1944 și 9 mai 1945 sunt mai puțin de nouă luni, între 22 iunie 1941 și 23 august 1944 sunt peste trei ani.⁵

În sfârșit, în ultimul poem din carte, intitulat La Lilieci, moartea este, așa zicând, la ea acasă în întregul tablou, Liliecii fiind cimitirul satului, iar ziua fiind aceea a „morților, când se face pomană”. După ce „se împart oalele, ulcelele”, femeile satului „merg în cimitir și-ncep dintr-o dată să se jelească în gura mare, cu șiroaie de lacrimi, în mod barbar, ca pe vremuri,/ Plivind câte-o buruiană, încercând să îndrepte crucea de lemn/ Care-a putrezit”; iar cele „care au morți mai noi au mai tras un ropot de plâns/ De cum au intrat pe poartă și-au pus banițele jos din cap”. Spre deosebire de femeile plângându-și iarăși morții „mai noi”, celelalte „au fost numai triste și căzute pe gânduri”.

Am putea cădea și noi pe gânduri, recitind cartea întâi din La Lilieci nu numai în cheie comică și umoristică, așa cum s-a tot făcut, ci și într-o lumină declinantă, într-o ecuație dramatică și tragică.

Note:

Opt texte, iar nu zece, așa cum afirmă Mihaela Constantinescu-Podocea în legătură cu cartea întâi din La Lilieci: „Cuprinde 49 de poeme, dintre care 10 au fost publicate anterior în reviste literare”. În Opere, I. Poezii, ediție îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea, prefață de Eugen Simion, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2002, p. 1539. Și o altă numărătoare a celei ce a îngrijit ediția critică se cere corectată: în sumarul primului volum din La Lilieci sunt 48 de poeme, nu 49.
V. Opere, I, ed. cit., p. 1647.
Eugen Simion, Scriitori români de azi, I (ediția a doua revăzută și completată), Editura Cartea Românească, 1978, pp. 291-292.
Toate citatele din La Lilieci, cartea întâi, sunt după ediția princeps apărută în 1973 la Editura Eminescu. În această ediție, Dumnezeu este grafiat la fiecare ocurență (cu o excepție) cu literă mică: „dumnezeu”.
Că Sorescu scria, după cum am văzut în A bătut clopotul, despre „linia-ntâia, în Tatra” poate fi exact, biografic, în istoria familiei, dar poate fi și o „mutare” strategică, în condiții de cenzură, a polului dramatic și tragic dinspre Estul războiului cumplit contra sovieticilor înspre Vestul fazei ultime a războiului.