Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 8
Făcuse o obsesie pentru condus, dar taică-său refuza să discute subiectul. O crescuse ca pe o prinţesă, după ce maică-sa murise într-un accident de maşină şi nu-i trecuse niciodată prin cap să se însoare din nou. Îi oferea tot ce-şi dorea, dar îi pusese un număr de reguli stricte pe care ea nu le-ar fi încălcat niciodată. Nu ştia ce s-ar fi întâmplat dacă le-ar fi încălcat, dar presimţea că tati putea fi şi îngrozitor, pe cât de blând se purta cu ea. Când a împlinit 18 ani, a vrut să-şi ia carnet de şofer, dar tati a refuzat să discute subiectul. Era îngrozit că ar putea muri într-un accident. Ea era îngrozită că nu poate începe să trăiască cum doreşte. Probabil atunci s-au dat toate peste cap. S-a gândit să încalce regulile şi primul pas a fost uimitor de simplu.
Şi-a făcut un piercing în buric şi a început să umble cu topuri cât mai scurte, să-l pună în valoare. Lui tati nu-i venea să creadă, dar înţelesese într-o clipă că, dacă face scandal, o s-o vadă în două zile cu cercei atârnaţi de nas ori cu un piercing în limbă, întocmai ca prostituatele din filmele porno.
Al doilea semn de revoltă a fost tunsoarea, îşi tăiase părul perie în dreptul tâmplelor şi-l lăsase creastă în vârful capului, dată cu fixativ din belşug să stea ţeapănă, vopsită în violet, ca şi buzele, pleoapele şi unghiile pe care, oricât le rosese în timpul şcolii, încă mai aveau o formă lunguiaţă, ca boabele fine de fasole. Sărea în ochi că tati fusese şocat când a văzut-o, dar nici de astă dată n-a zis nimic.
În nopţile care au urmat, ascultând-o pe Miranda Kerr Angel cu căştile pe urechi şi bâţâindu-şi capul atât de tare că începuseră s-o doară muşchii gâtului, Nina începu să se întrebe dacă alesese protestele cele mai potrivite. Îi era greu să doarmă cu creasta enormă de cocoş, a cărei culoare nici măcar n-o avantaja. Iar piercingul din buric nu-i spunea nimic, orice adolescentă îşi putea face unul peste noapte, fără s-o bage careva în seamă. Iar până acum nu se uitaseră la ea decât nişte derbedei gata să le curgă balele după orice fată. Nici ghetele butucănoase, nici blugii prespălaţi şi găuriţi sau tricourile cu inscripţii provocatoare de genul N-ai să mă ai câte zile ai să ai!, ori Jinduieşte, mâine ai să plângi!, ori La pieptul meu ţi se face ca piatra! nu-i mai păreau demne de atenţie. Cel mai bine ar fi fost să se poarte ca Hannah Montana, ziua să fie ceva, orice, iar noaptea cântăreaţă rock şi să aibă toată puştimea lumii la picioare. S-a gândit să-şi testeze imaginea ducându-se la o discotecă. Şi asta ar fi fost un semn de revoltă, tati fusese mereu convins că nu există pierdere de vreme mai mare pe lume.
A nimerit în barul lui Alfonso, unde auzise că seară de seară înnebuneşte lumea cu rockuri vechi formaţia pe care şi-o făcuse Pablo Piciul, strănepotul Tatarabuelei. Şi-l amintea din şcoală, era cu doi, trei ani mai mare, nu se uita el pe vremea aceea la puştoaice ca ea, aşa că nu-i putea spune:
– Hei, noi doi am fost colegi de liceu!
Ar fi privit-o ca pe-o arătare, mai urma să-i spună să plimbe ursu şi dacă s-ar fi ajuns aici, chestia asta Nina chiar n-ar fi suportat-o!
Dar n-a fost nevoie să-i spună ceva, i-a vorbit el primul, într-o pauză. Ţinea în mâini o cană enormă plină ochi cu suc din care sorbea cu nesaţ, se vedea că e teribil de însetat, năduşeala i se adunase broboane pe frunte şi pe tâmple, iar cămaşa înflorată îi era atât de udă c-o puteai stoarce.
- De ce ţi-ai făcut creasta aia? a întrebat-o.
I-a stat pe limbă să-l înjure, cine se credea puştiul ăsta, Elvis? S-o fi aşteptând ca ea să cadă-n fund la vorbele lui? Nici măcar tati nu-i făcuse vreo observaţie! N-a apucat să spună ceva, el a continuat, privind-o drept în ochi:
– Erai foarte frumoasă în şcoală.
Probabil că a roşit. Oricum, a simţit că i-a fugit pământul de sub picioare.
- De unde ştii tu asta?
– Ştiu. Erai cu doi ani după mine, în clasă cu sora lui Felipe, care a plecat la Barcelona să facă jurnalistică.
Sora lui Felipe fusese cea mai bună prietenă a ei şi într-o vreme îşi închipuise că se îndrăgostise de Felipe, până l-a văzut sărutându-se de mai multe ori cu o maimuţică despre care toată lumea zicea că e o tocilară şi o băgăcioasă cu care e bine să n-ai de-a face.
- Nu te superi că tot beau, dar scoate untu din mine chitara aia…
Nu prea avea ce să-i răspundă, tot el a continuat:
– Nu te-am mai văzut demult. Chiar mă întrebam dacă mai eşti în oraş…
– Şi tu cânţi demult în barul ăsta? a reuşit Nina să îngaime.
– De vreo două săptămâni. Când n-are spectacole vară-mea Antonia. Dar o să mă opresc, vreau să fac altceva.
Nina a ştiut că trebuie neapărat să spună ceva, dacă nu vrea să-l vadă întorcându-se în următoarea clipă lângă formaţia lui.
- Păcat. Eşti foarte bun.
- Serios? făcu Pablo.
– Zău că eşti foarte bun. Ascult toată noaptea numai rockişti şi eşti la fel de bun.
Pablo a zâmbit, măgulit. Dar tot s-a întors la formaţia lui.
– Ar trebui să ne vedem, să mai discutăm despre asta, i-a zis pe când se îndepărta.
- Sigur! Oricând vrei! i-a strigat Nina, temându-se că n-o aude.
Pe urmă, toată seara îşi făcea reproşuri că prea a cedat repede, s-a repezit să-i spună că vrea să-l vadă şi el o să-nţeleagă că e moartă după el, cum fac mereu băieţii.
N-a fost niciun cutremur când s-a întâlnit cu el într-o după-amiază. S-au plimbat mult în afara oraşului, până aproape de plajă, cu maşina lui, un Seat din secolul trecut care ar fi meritat să sfârşească demult la fier vechi şi de care Pablo era tare mândru.
– E maşina care se conduce cel mai uşor, îi spuse el. Vrei să vezi?
- Nu ştiu să conduc.
– Cum aşa? Nu credeam să mai fie cineva care să nu ştie. Vrei să te-nvăţ?
– Tati nu-mi dă voie să conduc.
– Eşti majoră, Dumnezeule!
– Cred că tati are dreptate, îl sperie chiar şi gândul. Mami a murit într-un accident de maşină.
– Asta era! Dar nu toată lumea care conduce are accidente. Ar însemna să fie pline spitalele şi pe străzi să nu vezi decât oameni în cărucioare. Chiar nu vrei?
- Sigur nu. Poate altădată.
Era conştientă că îşi putea sfida părintele, dar i se părea prea de tot.
– Mai bine dansez în barul tău. Nici asta nu-i place să fac. Zice că-i meserie de curve.
- Serios vrei să faci asta? Poate o să şi cânţi…
- Asta niciodată! Am o voce de măgar.
- Tare păcat. Ai vocea Ninei Simone. Ştii cine e?
A scuturat din creasta violetă de cocoş.
S-a gândit că Pablo probabil se amuza să stea la taclale cu ea, chiar dacă ea n-avea prea multe să-i spună, toţi căutăm pe cineva cu care să vorbim de-adevăratelea, îi spusese tati.
A fost surprinsă când, în câteva zile, Pablo a prezentat-o patronului, care a întrebat-o de faţă cu el dacă e fată de comitet sau vreuna dintre fiţoasele cu mofturi convinse c-au ajuns peste noapte buricul târgului şi dacă el garanta pentru ea. Mai mult cu jumătate de gură, Pablo a garantat.
– Măi, băiete, e sau nu fată de comitet? Eu asta te-ntreb.
– Da, şefu! a răspuns Pablo, fără să mai apuce să-ntrebe ce-i o fată de comitet.
Chiar din ziua aceea a început să repete nişte dansuri, împreună cu patru, cinci fete cam de-o vârstă cu ea. S-a bucurat când a ajuns pe scenă. Parcă erau majorete în pauzele unui meci, fustiţe scurte, mişcări coordonate, clienţii se distrau de minune. Se gândea cum să-i mulţumească lui Pablo, fără să se vadă că e leşinată după el, şi mai ales ce-o să se întâmple când or ajunge toate la urechile lui tati.
Se simţea stingheră. Mai cunoştea o singură fată din grup, habar n-avea când veniseră celelalte în oraş, o marocancă neagră ca tăciunele, dar uluitor de frumoasă, celelate trei de-abia rupeau câteva vorbe în spaniolă, doar bună ziua, mi-e sete ori sunt obosită. Pe toate le învăţa ce să facă un tuciuriu plin de ifose care îi propusese peste noapte patronului să monteze o bară de aluminiu în mijlocul scenei, pentru dansurile sexy.
- Vrei să spui c-o să ne frecăm de bara aia? întrebase Nina.
- Văd c-ai priceput.
- Şi-n secunda a doua o să vrei să ne dezbrăcăm de tot…
- Şi-asta ai priceput.
- N-o să fac asta-n viaţa mea! protestă Nina.
Răspunsul bărbatului a fost scurt:
- N-o faci, pleci. Dar dacă ţii la tine, o s-o faci.
Nina n-a-nţeles şi s-a speriat cumplit. Nici nu şi-a dat seama cum a apărut românca slăbănoagă şi înaltă ca un băţ, teribil de frumoasă, deşi o uscătură. S-a prezentat sec: Claudia. A preluat instantaneu şefia grupului, bărbatul a dispărut, le învăţa cum să danseze, umbla vorba că asta făcuse în ţara ei, parcă fusese chiar balerină, dar ea n-a crezut o clipă, cum ajunsese în orăşelul lor prăpădit era şi mai greu de închipuit. Gura lumii spunea vrute şi nevrute, fugise de un iubit gelos, căuta celebritatea pe care n-o mai găsea acasă, voia să pună mână pe vreunul putred de bani, o căuta poliţia şi se ascundea, Dumnezeu ştie care o fi fost adevărul, românca nu povestise nimic nimănui, nici măcar nu se apropiase de careva.
Pe Nina o interesa mai mult costumul negru mulat, ca de ninja, arătau nemaipomenit toate fetele, dar niciuna nu se compara cu slăbănoaga înaltă scoasă parcă dintr-o revistă cu manechine. A apucat să îmbrace costumul o singură dată. Următoarea zi a ajuns mai devreme la clubul lui Alfonso, avea mari dureri de burtă provocate de neplăcerile lunare femeieşti, nici nu credea c-o să fie în stare să danseze, cu toate că luase un pumn de calmante. S-a închis într-o cabină a toaletei să se liniştească. A auzit zgomote, intrase cineva, era vocea româncei, gravă şi totuşi catifelată, dar se mai auzea şi-o voce de bărbat, vorbeau într-o altă limbă. Nina era pe punctul să le strige să se care, că e toaleta de femei, când a auzit cum o pălmuieşte, o dată, încă o dată, încă o dată, bărbatul ţipa, furios, nu se înţelegea ce spune, ţipa şi femeia, pe urmă începuse să hohotească, striga, ca şi cum s-ar fi împotrivit, dar vocea bărbatului era mai puternică, domina strigătele ei de ajutor, Nina era convinsă că înjură, începuse să tremure, femeia striga nununununununu! şi pe urmă doar plângea liniştit, bărbatul gâfâia, a mai bombănit ceva în limba lui şi pe urmă s-a auzit o uşă trântită. Liniştea bruscă făcea să-i ţiuie urechile, dar n-avea curajul să se ridice şi să iasă din cabină, habar n-avea cât a mai rămas, i să părea o veşnicie. Până la urmă a întredeschis uşa şi a păşit în sala toaletei. Claudia se ghemuise lângă peretele cu chiuvete, avea rochia sfâşiată, îi curgea sânge din nas, nu mai plângea, privea în gol. Nina nu ştia ce să facă, a întrebat-o dacă o poate ajuta cu ceva, femeia a clătinat din cap, putea însemna orice. Nina era prea speriată să mai scoată o vorbă, tot ce voia era să ajungă acasă mai repede. Când a deschis uşa i s-a părut că o aude pe Claudia şoptind:
- Ai grijă…
A fugit trântind uşa, ar fi trebuit să cheme pe cineva în ajutor, să rămână lângă fată până îşi revenea, dar mintea i se golise. Din călcâie în creştetul capului nu simţea decât frică. Sau fusese laşitate? Se temea să nu dea peste bărbatul din toaletă, să nu fie nevoită să povestească cuiva ce auzise, să n-o vadă cineva tremurând ca varga şi s-o tragă de limbă, s-a strecurat în stradă şi a luat-o la fugă spre casă. A ajuns tremurând, s-a aruncat în braţele lui tati, doar târziu a fost în stare să spună la ce asistase.
N-a întrebat-o cum a ajuns la clubul lui Alfonso, nici ce căuta acolo, nici cine erau oamenii pe care-i cunoscuse acolo. I-a spus doar atât, de parcă ar fi ştiut mult mai multe despre ce se petrece în oraş:
– Trebuie să ne mutăm din oraşul ăsta imediat. Te vor căuta toată viaţa. Fă-ţi bagajele.
A fugit în camera ei şi şi-a pus discul cu Nina Simone împrumutat de la Pablo Piciul. În timp ce-şi strângea lucrurile, mai liniştită, se întreba dacă tati nu e prea prăpăstios. În fond, n-o văzuse nimeni ghemuită în cabina toaletei de femei cât era agresată cealaltă lângă chiuvete. N-ar fi avut de ce să se teamă. Dar Nina Simone o făcea să plângă cu vocea ei răguşită: Păsări care zburaţi în înalt, ştiţi ce simt…
Nu, nici nu se compară cu Hannah Montana! Dacă pleacă în lume, ca ea vrea să ajungă!
(fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
