Vinul roșu prelins pe cămașa albă

Gheorghe Crăciun ar fi avut azi 72 de ani! Mă gândesc intens la el de fiecare 8 mai.

Reiau mai jos o parte din interviul pe care mi l-a luat Dumitru Augustin Doman în 2013 și publicat în revista „Argeș”:

• D.A.D.: În aceste interviuri, rog mereu pe interlocutori să evoce pe unul dintre optzeciştii dispăruţi prematur. Adrian Alui Gheorghe l-a evocat pe Aurel Dumitraşcu, George Vulturescu pe Al. Pintescu, Dan Arsenie pe Rolf Bossert. Alege şi tu dintre poeţii de la Cenaclul de Luni. Mariana Marin? Ion Stratan?

C.V.: I-am apreciat și mi-au fost prieteni și Madi Marin și Nino Stratan. Am atâtea amintiri cu ei! Dar aș vrea să-l evoc pe Gheorghe Crăciun, un mare prieten al meu cu care am pus de multe ori „țara la cale”, vorba lui Virgil Ierunca, am gândit strategii și acțiuni editoriale și culturale unice în literatura postdecembristă.

Dacă reprezentăm o imagine a contradictoriului care se sfâșie încontinuu pe sine aceasta nu poate fi mai sugestivă decât omul care a fost Gheorghe Crăciun. Pe 8 mai ar fi fost ziua lui de naștere. Ar fi împlinit 72 de ani. În fiecare an de 8 mai mă gândesc intens la el. S-au scurs 15 ani de la moartea lui și abia dacă am băgat de seamă. În ziua înmormântării, la Zărnești, tatăl lui care se mândrea atât de mult cu el, un om de o delicatețe uluitoare, m-a întrebat dacă nu cumva George avea vreo datorie la mine. Cred că ai observat, George era mai sucit, nu prea spunea ce gândește, așa a fost el mereu, poate e ceva de care eu nu știu și nu aș vrea să…Nu, domnule Crăciun, nu avea nicio datorie, dar ce mai contează acum…

George e foarte viu în memoria mea. Mai am și azi canapeaua de piele pe care a stat când a venit de la București prin mai 2002 pentru o ședință de redacție obișnuită. Îl dureau rinichii, probabil s-a pornit vreo piatră din cauza zdruncinăturii în maxi-taxi, mi-a zis, am mai pățit, o să-mi treacă. După un timp, observând că nu se simte deloc bine, l-am rugat să mergem la mine (aveam un apartament cu două camere și o garsonieră în alt bloc, alături), trecem pe la o farmacie, facem un ceai și te odihnești. După aproape două ore cedează rugăminților mele și mă roagă să îl duc în garsonieră. Stau singur, nu vreau să te deranjez. Îmi revin eu. George, hai să mergem la spital. Nu merg, nu e cazul, mă refuză categoric. Rămân cu tine, îi spun, nu, te rog, vreau să rămân singur, ne auzim la telefon, nu e grav. Dacă nu te simți bine, îi spun, te rog să mă suni, în zece minute sunt la tine. Vorbisem cu Laura Albulescu să ne întâlnim pe la șapte în oraș. Îmi pare rău că nu pot să merg și eu, nu mă simt în stare, du-te, te sun dacă am nevoie. Laura lucra la redacția din București a editurii mele, era din Pitești și venise în aceeași zi acasă la părinți. George o simpatiza foarte mult. Pe la 9 seara îl sun, să aflu cum se mai simte. Sun de mai multe ori. Niciun răspuns. M-am speriat și am plecat cu Laura la garsonieră. Bat la ușă insistent și după cinci minute George deschide. Arăta groaznic, abia se mișca de durere. Ce-i în capul tău, de ce nu m-ai sunat? L-am urcat în mașină și m-am repezit la Urgență. Medicul de gardă l-a consultat, i-a făcut rapid analize, i-a aplicat un tratament pentru dureri. Când au sosit analizele, medicul m-a întrebat câți ani are. 52, i-am zis. Analizele parcă sunt ale unui bătrân de peste 70 de ani, neapărat să se interneze când ajunge la București! Pe la două noaptea George era pus pe picioare și doctorul ne-a lăsat să-l luăm acasă. Își revenise. A doua zi am chemat pe cineva să-i facă o injecției, cum prescrisese medicul de gardă. Părea că nu mai are nimic. George, hai să te duc la București. Nu, iau maxi-taxi, mi-am revenit, am mai trecut prin așa ceva. În ruptul capului nu a vrut să-l duc la București. Sună-mă luni după ce te internezi, îi spun când să urce în maxi-taxi. Te sun, bineînțeles. Luni nu m-a sunat. L-am sunat eu pe la trei după amiaza. Nu, nu m-am dus la spital, mă duc mâine. Du-te neapărat, George, cum ți-a spus doctorul de la Urgență! L-am sunat și marți și miercuri și joi. George nu se dusese la spital să se interneze. Vineri m-am enervat și nu l-am mai sunat. Sâmbătă pe la prânz aud telefonul, deschid și la capătul celălalt o voce de pe altă lume. Era George care abia vorbea. Sunt în mașină spre Brașov, am făcut icter mecanic și m-a preluat familia, Oana (fiica lui) e cu mine… Ce cauți, domnule, la Brașov, de ce nu te-ai dus la Fundeni? Așa a stabilit familia mea, la Brașov e sora mea care e medic și va avea grijă de mine. Bine, mă, îi zic, dar fata aia cu care stai nu putea să dea un telefon, mie sau lui Bogdan (Lefter), să ne spună ce se întâmplă cu tine? Am sunat-o pe Oana, m-a preluat familia…Dumnezeule!

A urmat o nebunie întreagă, iar el, tipul superinteligent, s-a lăsat întrutotul fără nicio putere de decizie personală. La Brașov în spital mă privea speriat cu ochii aceea icteroși galbeni-portocalii. M-a terminat. M-am certat atunci și cu Oana, și cu Mana, soția lui, pentru decizia de a-l aduce la spitalul din Brașov. Dar ele făcuseră ceea ce făcuseră cu toată dragostea. Medicii l-au ținut la Brașov până era gata să plesnească și când și-au dat seama că sunt total depășiți l-au expediat la Târgu Mureș la clinica de boli renale. Au intervenit acolo Cornel Moraru, Cistelecan și Podoabă – ei ne țineau la curent cu starea lui. Doctorii de acolo și-au făcut cruce, fusese ținut prea mult la Brașov. L-au stabilizat cât de cât și l-au expediat cu un elicopter Smurd, mai mult mort, la Fundeni. Acolo aștepta Bogdan Lefter în curtea spitalului făcând semne pilotului unde să aterizeze. După un sfert de oră i-au făcut o incizie în zona rinichilor. A curs mult puroi. George făcuse septicemie! În elicopter, mi-a spus la o săptămână, a văzut tunelul care ne duce dincolo! De două ori ! A avut un noroc nemaipomenit după atâta suferință și agravare a stării de sănătate. Medicii de la Fundeni l-au salvat. Cu rinichii scăpase. Dar, în urma analizelor, medicii au aflat că George e infectat cu virus C hepatic. Din aceeași cauză murise și prietenul nostru, pictorul Ion Dumitriu. I-au propus să-l treacă pe o listă de așteptare pentru un transplant de ficat. George a refuzat și nu a spus nimănui, am aflat asta după moartea lui. A preferat să se trateze la un vraci cu niște soluții și alifii care nu l-au ajutat cu nimic. L-a mai ținut în viață doar credința că asta e metoda de vindecare. Nu am să înțeleg niciodată cum un om atât de inteligent a decis să se trateze așa, băbește.

Revelioanele din 2003 și 2004 le-am petrecut împreună la mine la Pitești, cu Bogdan, Ionică Flora și soțiile, el cu fata la care revenise după ce scăpase de septicemie și de care îmi promisese că se desparte după ce îi reproșasem furios că fata aia nu are maturitatea să aibă grijă de el. Nu puteam eu pune ordine în viața prietenului meu. Alături de ea răul s-a produs încet și sigur. Ultimii ani din viața lui George mă cutremură și acum. Nu pot încă povesti prea multe. După apariția romanului „Pupa russa” prietenia noastră s-a întrerupt brusc. Am reluat-o în vara lui 2006, cu o jumătate de an înainte de moartea lui. Realizase greșeala greu scuzabilă. Pe toamnă i-am publicat ultimele lui două cărți, „Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa russa” și „Teatrul de operațiuni”, cărți pe care le-am lansat la Târgul Gaudeamus ediția din 2006. Îmi promisese că anul următor îmi va da ediția a doua din „Pupa russa” (revăzută), căci în iarnă avea să i se expire contractul cu Humanitas. Mizase foarte mult pe acest roman și Humanitasul nu făcuse mai nimic din ceea ce se așteptase el. Motivul cerții noastre din 2004 fusese tocmai publicarea acestui roman la Humanitas și nu la Paralela 45. I-am spus atunci, dar si Lefter și Martin, că face o mare greșeală, că de fapt acceptând publicarea, Liiceanu dorea de fapt să spargă echipa de la Paralela 45. Mi-a zis, atunci în vara lui 2006, Căline, tu nici nu ai citit „Pupa”! Ba am citit-o și uite care sunt observațiile mele. I le-am expus punct cu punct, argumentându-i că, fără câteva elemente generate mai mult de aplicarea excesivă a unor procedee textualiste, volumul ar fi fost cu totul altceva. Mi-a dat dreptate, și el se gândise la acele observații, dar va îndrepta totul în viitoarea ediție.

Care nu a mai apărut niciodată. La 30 ianuarie 2007, George s-a stins. Din falanga prozatorilor optzeciști au mai rămas câțiva. Nedelciu, Ene, Lăcustă, Costi Stan (i-am publicat pe toți) nu mai sunt printre noi.

La acel revelion din 2004, ultima petrecere împreună, am trăit o întâmplare foarte ciudată. Stăteam la masa din sufragerie, vorbeam, ne amuzam de una și de alta, dar cam fără mare chef. Soția mea făcuse un avort spontan chiar în dimineața zilei de 31 decembrie și acum era sus la etaj, în dormitor, cu Ileana Flora și Simona Popescu care o încurajau și o linișteau că nu e cazul să coboare în situația ei și că uite, zicea Ileana, stau eu cu tine, că și așa nu am ce să fac jos, băieții discută de-ale lor. Tata, apoi, nu se simțea deloc bine, cancerul făcuse din el o mână de om și nu știam cât va mai trăi…

Soția mea se pregătise intens pentru această petrecere, făcuse mâncărurile, decorase cochet cu podoabele de Crăciun bradul și mobilierul de nuc, mutase singură niște vase enorme cu plante ca totul să fie cât mai frumos (asta îi și declanșase avortul), iar când aranjase masa scosese tacâmurile de argint și paharele de cristal (zestrea de la mama ei) care acum erau folosite pentru prima dată. Torn în pahare vin roșu și dăm noroc. Pe Ionică Flora îl apucă brusc un râs zgomotos. Ne uităm înspre el, eu, Bogdan și George și observăm vinul roșu prelins pe cămașa albă. Mai târziu, rememorând scena, ne-am dat seama cu toții, în același timp, că am gândit asta ca pe un semn rău. Ne apucă și pe noi râsul, crezând că e vreun caraghioslâc de-al lui Ionică. Nu, nu era. Când Ionică punea buzele pe gura paharului ca să soarbă, vinul se scurgea prin burta paharului direct pe cămașa alba! Ionică, repetă, îi zic râzând, vreau să filmez. Am acel film teribil de câteva secunde și nu pot să mă uit din nou la el. De vină era paharul cu multe crestături – o crestătură fusese polizată mai mult și pătrunsese sticla paharului. Pe acolo se scurgea vinul. După vreo două ore se întâmplă același lucru cu George! Controlez atent cu Bogdan toate paharele și constat că numai acelea din care băuseră Ionică și George aveau defecte de fabricație. Soția mea nu le folosise niciodată și la masă ne-am așezat absolut întâmplător.

După o lună, Ioan Flora a făcut infarct, ultimul telefon dat de el, înainte de clipa fatală, mi l-a dat mie. Dimineața mersesem la primărie să oficiem căsătoria mea cu a doua soție. Ar fi trebuit să fie și el acolo, pentru că îmi propusese să-mi fie naș de cununie. Păi am vorbit cu altcineva, nu mai pot face nimic. Nu are importanță, poți să ai și zece nași, eu cu Ileana vrem să fim și noi nașii voștri. Mi-a spus la telefon (cred că era al treilea lui telefon pe care mi-l dăduse în acea zi): finuțule, m-am gândit serios, vin cu Ileana vineri seara, bem și noi ceva și sâmbătă mergem la biserică să vă punem pirostriile. Dar să știi că vin îmbrăcat cu o cămașă cum n-ai văzut, specială, neagră, de domn, am cumpărat și pentru tine un tricou tot negru, o să-ți placă la nebunie. Dimineața următoare m-a sunat Dodo Tomescu să-mi spună că aseară pe la 9 a murit Ionică. Ești nebună, am vorbit cu el aseară pe la 9, sâmbătă trebuia să vină la cununia mea religioasă. Așa am dedus că ultimul telefon mi l-a dat mie. A intrat în toaleta de la restaurantul din Piața Romană și acolo s-a întâmplat nenorocirea.

Nu aveam niciun chef de ceremonia de căsătorie. Tata nu mai avea mult de trăit și moartea lui ar fi însemnat să mai amânăm un an căsătoria, după obiceiul religios ortodox. Avortul spontan îmi apăruse ca un semn că nu trebuie să facem copii fără cununie religioasă. Cununia religioasă s-a desfășurat în tăcere și cu lacrimi în ochi. A doua zi am plecat la înmormântarea lui Ionică. Peste o săptămâna s-a stins și tata. Începutul lui februarie 2005 a fost zdrobitor. Peste doi ani a murit și George, sau după două ore de când Ionică Flora și-a vărsat vinul roșu pe cămașa albă…