Daniel Cristea-EnacheDaniel Cristea-Enache
04.05.2022

O nouă poezie

La 37 de ani, câți avea în 1973, când îi apărea primul volum din La Lilieci, Marin Sorescu devenise un autor de prim-plan nu numai în cadrul generației sale, ci și al literaturii române postbelice, care își perfectase deja divorțul oficial de consortul ideologic impus cu forța, numit realism socialist. Întreg deceniul anterior, 1961-1970, dusese tânăra generație 60 către o rapidă consacrare, în poezie, în proză (roman și nuvelistică), în teatru, în critica și istoria literară, în eseistică. Peste tot, tinerii „șaizeciști” se impuseseră, desigur, prin valoarea cărților publicate, dar și prin contextul macro devenit mult mai favorabil, în comparație cu acela din „obsedantul deceniu”. În numai un deceniu, în dreptul lui Sorescu se adună următoarele titluri și distincții: Singur printre poeți (1964, debutul editorial; Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie; ediția a II-a, 1972), Poeme (1965), Moartea ceasului (1966), Poeme (1967; antologie cuprinzând volumele Poeme și Moartea ceasului), Unde fugim de acasă? (1967), Iona (1968; Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie; Premiul Academiei Române), Tinerețea lui Don Quijote (1968), Teoria sferelor de influență (1969), Tușiți (1970), Paracliserul (1970), O aripă și-un picior (1970), Unghi (1970; antologie cuprinzând volumele Poeme, Moartea ceasului, Tinerețea lui Don Quijote), Insomnii (1971), Suflete, bun la toate (1972), Astfel (1973).1 După cum se poate observa, în 1970 îi apar nu mai puțin de patru volume în trei genuri diferite: două de teatru, unul de versuri pentru copii și o antologie substanțială de poezie. Două Premii ale Uniunii Scriitorilor (de asemenea, în genuri diferite: poezie și teatru) și unul al Academiei Române (pentru teatru) plus un număr crescător de traduceri începând din 1968, funcții destul de importante deținute deja în sistemul socio-cultural autohton (redactor la „Viața studențească” imediat după licență, transfer la „Luceafărul”, redactor-șef la Studioul cinematografic Animafilm) și, nu în ultimul rând, tot mai frecvente călătorii în străinătate (ca autor, nu ca turist) compun profilul unui tânăr scriitor de mare succes. Sorescu se numără, încă din anii relaxării regimului politic, ai destinderii și ai „slăbirii șurubului” ideologic, printre vedetele generației 60; iar polivalența lui creatoare, capacitatea de a intra în logica fiecărui gen literar și în formate diferite de text îl individualizează pe cel care începuse prin a-i parodia savuros pe alții.

Primul volum din La Lilieci se va lega, aparent paradoxal, tocmai de profilul devenit internațional al scriitorului care începuse a călători și a sta în străinătate perioade mai lungi. Dacă în 1966 el „face prima călătorie mai importantă în străinătate cu ocazia bienalei de poezie de la Knoke-le-Zoute”2, un an mai târziu îl regăsim la Paris, unde îl cunoaște și îl intervievează pentru „Luceafărul” pe Eliade și unde se întâlnește și cu Cioran. În 1969-1970 merge iar la Paris, imediat apoi la Torino, iarăși în Franța, în Cehoslovacia; iar din decembrie 1970, timp de mai multe luni (până în mai 1971), va beneficia de „International Writing Program” de la Universitatea din Iowa. Nu stă în intenția mea să fac o hartă a deplasărilor lui Sorescu, cu atât mai mult cu cât ar fi un subiect epuizant prin întindere și arborescență; ci să arăt cum se schimbaseră condițiile pentru scriitorii români în anii destinderii ideologice, de care autorul nostru a profitat din plin. Sorescu a devenit, încă din acești ani, un fel de globe-trotter cultural, mai întâi prin valoarea tot mai amplu recunoscută a creațiilor sale, apoi prin polivalența și prolificitatea lui, și, nu în ultimul rând, prin condițiile devenite mai permisive ale regimului politic față de scriitori și ceilalți artiști. Dacă adăugăm la acestea știința cultivării relațiilor personale, se înțelege mai ușor de ce Sorescu, tot mai tradus, tot mai cunoscut, tot mai premiat, tot mai prizat, încă din anii ‘60, va fi foarte aproape, trei decenii mai târziu, să primească Premiul Nobel pentru Literatură. Nu ne mai surprinde, așadar, că imediat după experiența Iowa Sorescu va călători în Anglia, va lua un premiu la Napoli, va primi o bursă de un an în Berlinul de Vest… Cortina de Fier pare să nu mai existe și, dacă totuși continuă să existe, să nu mai stea în calea consacrării lui internaționale.

Într-un interviu cu George Sorescu, unul dintre frații scriitorului, realizat de Sorina Sorescu (ea însăși nepoată a autorului clasicizat), intervievatoarea afirma direct că La Lilieci, cartea întâi, a fost „scrisă în timpul stagiului de studii în Statele Unite din decembrie 1971 – mai 1972”3. Deși Sorina Sorescu a datat greșit participarea lui Sorescu la „International Writing Program” de la Iowa (aceasta a fost cu un an înainte, în intervalul decembrie 1970 – mai 1971), e cert că proiectul noului tip de poezie este apropiat de perioada „americană” a autorului nostru. Un subtitlu dat interviului din ziar apare ca publicistic-emfatic („S-a născut din dorul de țară”), fiindcă exact în cuprinsul interviului George Sorescu relatează o scenă anterioară plecării lui Sorescu în Statele Unite. O scenă de familie, dar semnificativă pentru ideea care-i încolțise scriitorului cu o mare mobilitate intelectuală care era Sorescu.

Acesta, după faza debutului editorial cu parodii, își conturase un stil poetic și o manieră deja inconfundabilă: poezia cu marcă soresciană avea o componentă ironică și o generalitate sapiențial-filozofică pe gustul publicului mai larg. Poetul viza în parabolele lui transparente, cu semnificațiile aproape la vedere, un plan general-uman; se poate spune că scria în sferă de generalitate, cu un discurs poetic deloc ermetic, ceea ce îl distingea de acei colegi de generație înclinați spre abscons și criptic. Poezia din Moartea ceasului, din Tinerețea lui Don Quijote, din Tușiți era una elevată, bineînțeles, prin intelectualitate și tensionarea semnificării, dar în același timp „prietenoasă” cu cititorul ei, indiferent de gradul de instrucție al acestuia, de competențele lui culturale, ba chiar de codul lingvistic. Traductibilitatea poeziei soresciene se leagă tocmai de evitarea, de către poet, a particularităților lingvistice românești, a elementelor idiomatice, a specificului național, regional, local. Identitatea personajelor sale era, până acum, una generală, nu locală, iar situațiile abordate în poezie nu erau nici ele particularizate. Cum să nu fie tradusă o asemenea poezie a general-umanului ce părea scrisă tocmai pentru a fi receptată de orice lector, nu numai de un nativ de limbă română?

La acest punct fiind, să ne reamintim că G. Călinescu, în „Contemporanul”, îl întâmpinase sărbătorește pe tânărul poet, încă din toamna lui 1964. După ce-l numise un „romantic în accepția largă a cuvântului”, criticul făcuse o analogie în modul său inimitabil; și este interesant, din perspectiva studiului de față, că aceasta era tot una trans-lingvistică și trans-națională. Oul lui Columb era pentru Călinescu revelatorul mecanismului sorescian de poetizare: „El găsește un punct de vedere, care n-a trecut altuia prin minte, așează oul ca și Columb, spărgând coaja în partea sferoidală și apoi găsindu-și o stabilitate vorbește în chipul cel mai simplu. Perspectiva insolită devine un regim normal.”4

Și iată-l, dintr-odată, pe Sorescu interesat de un alt tip de poezie decât cea care-i adusese notorietatea, recunoașterea critică și publică. Deși mărturiile celor din familiile scriitorilor și din anturajul lor trebuie luate cel mai adesea cu circumspecție, întrucât fantazările sunt abundente, ar fi greu de susținut că scena relatată de George Sorescu a fost exclusiv rodul imaginației celui care o povestește. Ea s-a petrecut înaintea plecării scriitorului la programul internațional din Statele Unite, reunind mai multe personaje reale din aceeași familie. Iată-le, în relatarea ulterioară a lui George Sorescu, care răspunde la întrebările Sorinei Sorescu: „- Ce rol a jucat Nicoliţa Sorescu în elaborarea ciclului La Lilieci? – Nicolina Sorescu, în acte. Să-ţi povestesc. Cred că s-a întâmplat înainte de plecarea lui Marin la Universitatea din Iowa – prin 1970, parcă. Îmi scrisese de dinainte că vrea să mă viziteze la Craiova, dar, neapărat, s-o aduc şi pe Mama de la Bulzeşti. Dorea să vorbească ceva cu amândoi. În fine, vin la mine, în vechiul meu apartament de pe 6 Martie. După-amiază, îi spun lui Marin că am gata pentru publicare un volum de proză (povestiri şi nuvele) în care am valorificat obiceiuri şi eresuri rurale: Neodihna vămilor (…). – Când şi-a anunţat vizita şi a insistat să fie de faţă şi bunica, voia deja să vă vorbească despre un proiect similar? – Nu ştiu, poate… Dar discuţia asta a fost, înainte să plece în America. Intrând în bucătărie, Mama: «Ce vorbiţi, mă, aci?» «Uite ce zice George» îi răspunde Marin. «Aş vrea să scriu şi eu aşa ceva.» Mama: «Mă, Mărine, păi să-ţi povestesc eu!»”.

Dialogul continuă prin inventarierea naratorilor din La Lilieci, Nicolița/Nicolina Sorescu, mama poetului, devenind unul dintre ei. Ea a fost deci „sursa” externă a noului proiect sorescian, dar va fi și personaj-narator în interiorul poeziei pe cale să fie scrisă. George Sorescu vorbește despre „memoria homerică” a țărăncii din Bulzești și despre faptul că amintirile ei „coborau în trecut câteva generaţii şi acopereau câteva sate. Multe întâmplări le ştia de la tatăl ei, George Ionescu, notar în Bulzeşti, şi, peste deal, în Balota.”.

Începe să se profileze structura ciclului La Lilieci, cu naratori povestind întâmplări trăite de ei sau de alții, din prezentul narativ, din trecutul recent sau din cel mai îndepărtat; întâmplări și scene atât de vii, încât este greu de crezut că ele toate au fost reținute de memoria copilului (el însuși personaj în cartea întâi) și stocate timp de treizeci de ani, pentru a curge dintr-odată în noua poezie a autorului consacrat. Mai aproape de adevăr pare a fi versiunea oferită de George Sorescu, și anume aceea că poetul s-a documentat pentru scrierea ciclului La Lilieci vorbind cu mama lui, așa cum – adaug eu – un etnolog sau un antropolog culeg și arhivează mărturii orale pentru a realiza un studiu bazat pe elemente și aspecte „din teren”. Dacă îi dăm credit lui George Sorescu, această modalitate de documentare a fost sistematică, ea nefiind făcută numai în faza de proiect sorescian, de schiță a Bulzeștiului poetic, ci și după apariția cărții întâi, în 1973. Inclusiv după primul volum din La Lilieci, Sorescu va continua să scotocească prin memoria „homerică” a mamei lui: „– De exemplu, într-o scrisoare din 1974, îi cerea să facă o listă cu poreclele din Bulzeşti. – O listă în scris? – Da, i le-a scris pe un caiet dictando, îl mai păstrez şi acum. Dar i-a şi reproşat: «Mărine, mai scrie şi d’ele bune, că ne-ai făcut dracu’ de râs. Suntem şi noi de neam». Apăruse primul volum din La Lilieci şi vecinii începuseră să murmure, pentru că nu se simţeau flataţi de prezentare.”.

Ultima devoalare arată felul în care e primită literatura scrisă despre lumea unei comunități rurale restrânse, cu tot cu personajele ei. I se întâmplase și lui Preda după Moromeții, I. Personajele reale nu fac diferența între regimul lor existențial și regimul ficțiunii literare în care sunt folosite crâmpeie din viața lor. Sătenii se miră mai întâi de succesul unei cărți în care se povestesc întâmplări trăite de ei, iar apoi, se revoltă (în cazul lui Sorescu, încep „să murmure”) fiindcă li se pare a fi fost ridiculizați în carte. Ei nu recunosc caracterul literar al cărții, dar se recunosc în ea.

Văzând lucrurile, acum, din perspectiva autorului, este vădit „cinismul”, fie și cu ghilimele, pe care el îl are atunci când literaturizează, ficționalizează și – la Sorescu – poetizează Bulzeștii natali. Siliștea-Gumești și Bulzești au devenit, din așezări și comunități reale, spații auctoriale luate în posesie cu tot cu materialul lor uman, pentru a răspunde motivațiilor creatoare de adâncime ale scriitorilor. Autorului i-a devenit indiferentă silueta reală: îl interesează tipologiile din sat, istoriile ce pot fi exploatate literar, întâmplările semnificative pentru structura cărții proprii. Când cerea o listă cu poreclele din Bulzești, lui Sorescu îi era, practic, egal cine ce poreclă purta; și de ce; și de când. Acestea ar putea fi mai importante pentru categoria restrânsă a personajelor centrale, dar în niciun caz pentru toți bulzeștenii, care intră în atenția poetului într-un mod onomastic. Încă din cartea întâi din La Lilieci, vom vedea în De la vale la deal un inventar pe jumătate comic și pe jumătate întristător făcut de naratoarea cu memoria „homerică”, mama poetului, care în unele versuri vorbește direct cu autorul, fără a se mai formaliza asupra diferențelor de instanțe lirice: „Era Ion Bălan Sorescu, bunicu-tău, a murit tânăr de tot, săracul”; „Apoi bunicu-tău Gheorghe Ionescu, care era logofăt, adică notar”; „Abia la urmă vine seria lui taică-tău Fănică al lui Ion Bălan.”5 Depozitara și arhivara memoriei satului, pe mai multe generații, își „descarcă” arhiva de nume, relații de rudenie, secvențe ilustrative în paginile fiului ce degustă sonoritățile onomastice și plasticitatea verbală.

Vor urma niște versuri intraductibile, compuse aproape numai din nume pe care poetul, cu auzul lui fin, le așterne în pagină sesizându-le valoarea de autenticitate regională și locală. Departe de a mai proiecta parabolic situații fundamentale din sfera general-umanului, poezia nouă își obține efectele din plasticitatea și sonoritatea unei lumi rurale care este văzută de foarte aproape, e ascultată cu maximă atenție și a fost reconstituită minuțios din memoria agentului narator feminin vărsată în materia literară a scriitorului. „Recensământul” despre care va scrie Nicolae Manolescu se desfășoară în chipul cel mai firesc, poezia soresciană pierzându-și aici orice urmă de lirism și de semnificație simbolică, și totuși fiind o poezie de o autenticitate și o expresivitate extraordinare: „Apoi Bujnigă./ Apoi Ștefan al lui Mandală./ Ilie al lui Mandală./ Marin Graure, bărbatul Grăurăroaicăi./ Era Cârlea, pe unde e casa Gogoșicăi,/ Era Constandin Chirimențu ăl bătrân./ Era Niță ăl nebun./ Era Savu Răducanu./ Era Tiugă, adică mai trăiește și-acuma, l-am văzut alaltăieri./ Era Constandin Gorici, Ilie Gorici, Dinu lui Voicu,/ Vasile Mustățea,/ După aia era Dumitru Trășculescu./ Să nu-l uităm pe Pipa, care trăiește dar nu mai vede./ Se făcuse negustor și venea de la București în două trăsuri./ În una era el, țanțoș și-n ailaltă bastonul și pălăria.”

Neobosită, depozitara memoriei colective își continuă expunerea, verificând și atenția și disponibilitatea fiului scriitor de a se implica personal în story: „Pe taică-său/ Îl chema Țuruc. Adică poți să-l întrebi, că se ține bine și-acum”. Poetul etnolog și antropolog rămâne însă mut în De la vale la deal, ca și cum s-ar dovedi copleșit de succesiunea de nume, de familii și de generații, pusă în ordine de povestitoare, care la un moment dat se declară obosită („Și chiar dacă i-aș ști,/ Ostenii să mi-i aduc aminte”). La capătul poemului se vede și sensul acestei ample enumerări, nu cel poetizant al autorului atent la efectele literare, ci al mamei îngrijindu-se de amintirea celor răposați. Versurile finale oferă o perspectivă pentru lunga înșiruire de nume: „Acum e bozul mare pe ei./ Câtă lume bună s-a prefirat. Să-i țineți minte să le faceți și voi colac./ La toți am fost în urma carului./ Pe toți i-am jelit ca pe dumnezeu.”.

Versul de la urmă, în care Dumnezeu este dat cu literă mică6, arată nu numai amatorismul cenzurii (o femeie de la țară îngrijindu-se de memoria celor dispăruți este mai respectuoasă cu Dumnezeu decât cenzorul care o „corectează”), ci și faptul că, după Tezele din Iulie 1971, epoca destinderii și relaxării ideologice se încheiase.

Note:

  1. O cronologie detaliată a bio-bibliografiei soresciene, în care figurează și traducerile din Sorescu (el însuși traducător al lui Pasternak) din intervalul respectiv, a fost realizată de Mihaela Constantinescu-Podocea. V. Opere, vol. I: Poezii, ediție îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea, prefață de Eugen Simion, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2002.

  2. Mihaela Constantinescu-Podocea, Cronologie, ibidem, p. LVIII.

  3. Marin Sorescu și lumea din „La Lilieci”, interviu cu George Sorescu realizat de Sorina Sorescu, „Jurnalul Național”, 6 aprilie 2010.

  4. G. Călinescu, Un tânăr poet, în „Contemporanul”, 23 octombrie 1964; în Opere, vol. II: Poezii, ediție îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea, prefață de Eugen Simion, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2002, p. 1621.

  5. Citatele din La Lilieci, cartea întâi, sunt după ediția princeps apărută în 1973 la Editura Eminescu. De la vale la deal este printre ultimele poeme din sumarul cărții. A reținut și atenția lui Nicolae Manolescu, într-o cronică din 1987 intitulată Amintiri din copilărie sau tablouri din Bulzești. Criticul punea în legătură poemul final, care dă titlul volumului, cu De la vale la deal: „primul volum se încheie cu o extraordinară descriere a pomanei morților în cimitir, pe un ton burlesc și deopotrivă fabulos, după ce poetul n-a pierdut ocazia de a face un fel de recensământ al sătenilor din Bulzești, luând-o metodic, din poartă-n poartă, «de la vale la deal».” În Literatura română postbelică, vol. I. Poezia, Editura Aula, Brașov, 2001, p. 181.

  6. În ediția Opere, vol II. Poezii, poemul De la vale la deal se încheie cu o „reabilitare” a Creatorului prin utilizarea firească a majusculei, în istorisirea unei femei credincioase de la țară: „ca pe Dumnezeu”.