Carmen Sorescu 
Scrie ce vezi! (II)
Era liniște. Liniștea aceea de spital când moartea dădea târcoale pe unde nu te așteptai, numai că eu eram un caz fericit, pe mine mă zdrobea liniștea aceea care oferea viață. Auzeam doar instrumentarul, bănuiam că doctorii aveau în mâini tot felul de cuțite, foarfeci, pense, cutii, caserole, oricum sunetul lor metalic îmi crea un disconfort căruia nu mă puteam opune în niciun fel. Pentru prima oară îmi dădeam seama de beneficiul faptului că știam câteva limbi străine, doctorii povesteau ce făcuseră prin concedii, râdeau, povesteau și mă tăiau, chiar îmi amintesc peripețiile unuia de la Turnul Eiffel și faptul că mă întrebase dacă am fost și dacă pot confirma că așa se întâmpla pe acolo, chiar mă luaseră cu ei în amalgamul peripețiilor. Totuși, din când în când, unul dintre ei, nu depistasem cine era, oricum nu-i cunoșteam, nu distingeam genul nici măcar după voce, erau toți în halate verzi și cu măști pe față, se întorcea la mine întrebându-mă de fiecare dată la fel: Simți ceva? Probabil se referea la durere, nu simțeam nimic, eram bine. Nu după mult timp, poate 20, 30 de minute am auzit din toată verva și buna dispoziție o voce disperată: Ce e asta mâna sau piciorul? În fracțiuni de secunde calculam și nu știam cu ce ar fi trebuit să iasă copilul înainte, știam cu capul, dar un alt doctor, ne-a calmat pe amândoi: Calm, e mâna! Fetița cât fusese în burta mea nu dorise să se întoarcă în poziția normală de naștere, așa că pe masa de operație doctorii au tot întors-o în pântecul meu până i-au găsit poziția corecta. Simțisem balansarea burții de câteva ori, stânga-dreapta și tot așa, deloc dureros, dar simțisem procedura. Când s-a născut, asistenta de la capul meu în secunda următoare, mi-a spus: E fată, e ok! Și atât, știam de la ecografie că e fată, dar acel ok al ei îmi dădea și siguranța că e sănătoasă. Când a spus că e fată, îmi amintesc că eram cu capul pe-o parte și vedeam toți ceilalți asistenți de pe margine cum se opriseră din treburi să vadă miracolul. Timpul înghețase nu doar mâinile lor. Ce a urmat apoi, au fost cele mai lungi secunde din viața mea, nu o auzeam plângând, începusem să mă panichez și într-un târziu, care se voise poate niciun minut, am auzit-o. Am aflat după câteva zile că la cezariană niciun copil nu i-a nota 10, tocmai din motiv că nu e născut natural. Apoi din nou sunetul înfundat, ascuțit, tăios, strident care cioplea încet, încet liniștea, și cineva mi-a adus copilul lângă fața mea. După care încă un minut lipite obraz în obraz, semăna cu mine, avea un semn sub ochi exact ca al meu, m-am bucurat și am simțit o pace infinită care m-a dus într-o genune indescriptibilă, aproape soră cu moartea. Posibil să fi murit de multe ori viața asta, dar atunci a fost prima dată. Azi îmi dau seama că, precum octopusul care moare la naștere și eu am avut ceva ancestral din el sau cine știe din ce alte specii de pe Pământ. Și azi, după 14 ani, dacă mă lipesc de obrazul ei și stăm așa un timp împreună am același sentiment neschimbat. Instant sentimentul maximei împliniri este echivalent cu al propriei dispariții. Sau dacă mă gândesc la florile de bambus, foarte rare, pentru că această plantă înflorește la 50-100 de ani, fac fructe și mor, se usucă total de la rădăcină, toate pe planetă indiferent unde se află, diferența geografică și climatică nu contează, ceea ce face ca fenomenul să fie și mai interesant. Sațietatea prădătorilor este ipoteza, prădătorii sunt săturați și planta e în siguranță să producă fructe, acest mecanism de sacrificiu și autoapărare s-a dezvoltat la mai multe specii. Sunt, cum ar veni, în rândul lumii, nimic nou, știu însă și părinți care-și suprimă copiii pentru binele lor.
Scrie ce vezi! – mi se făcuse doar anestezie locală și avem în fața corpului de la abdomen în jos un paravan, operația în sine, prin urmare, nu am văzut-o, iar ceea ce s-a întâmplat dincolo de această barieră medicală trebuia ocrotit, probabil cu un motiv, să nu leșine pacientul pe masă dacă își vede propriul sânge și carnea tăiată. La scris, cumva la fel, autorul se salvgardează de imaginea directă cu el însuși, apelează la tot felul de tertipuri, personaje, măști, baraje, baricade, ecluze să nu se vadă cu carnea ciopârțită, țăndări pe foi. Procesul e dureros, literele care sunt cioplite în pagină sunt așchii ale aceluiași corp, nu se poate altfel fără ca aceste zburături să fie cizelate și convertite în alte înțelesuri, de teama de-a nu fi văzut. E greu să te expui cu asemenea afecțiuni, oamenilor le e rușine să aibă boli. Dar sunt și beneficii, de exemplu eu, am o afecțiune genetică a sângelui, celulele roșii sunt în formă de semilună, nu sunt rotunde cum sunt în mod obișnuit. Acum un an pe site-ul OMS se publica un articol, după ce hemoglobina fusese despicată în fel și chip, se arăta că o proteină din virusul covid nu se lipește de hematia semicerc, adică sunt păzită din start. Cu sute de ani în urmă în mlaștinile de pe lângă Veneția oamenii mureau din pricina mușcăturilor de țânțari, corpul uman în evoluția lui și-a modificat celulele roșii pentru a se apăra de malarie, așa a apărut boala, „scutul”, un puzzle biologic de rearanjare a funcțiilor vitale în funcție de mediu. În România afecțiunea a fost adusă în timpul campaniilor romane în Dacia. Pot spune cu siguranță că am jumătate sânge de roman, de altfel, 1% din populația țării noaste este “alterată”, in Italia media este 25%, dar sunt zone și de 40%. Reajustarea și reorganizarea în scris urmărește aceeași secvență, de-a nu lăsa „inamicul” să pătrundă mai mult decât e cazul.
Între timp a venit iarna. Lângă sobă este cald și liniște, un trecut mort, un viitor mut, din mine se prelungește un hău, ca și cum eu însămi aș fi un versant care se prăbușește, un fel de alunecare de teren în obscuritatea asta care face să înghețe camera și mai mult, de aceea nici nu mă ridic, îmi e teamă că se întunecă mai mult. Știu că dacă aș face un pas în afara mea voi muri de frig, mai bine la cald, în imponderabilitate. Sistemele de iluzii și vise s-au activat de la sine, e foarte plăcut să mai fac o rundă prin ele. O înșiruire de celule dispuse într-o formă anume fac corpul, mintea, deciziile, iubirea, toate astea fumegă din mine, ard ca niște ziare citite zi de zi, mereu alte numere noi, altă cenușă, fără încetare. Nimic substanțial, aproape insalubru. Insalubru sau vindecător să stau cu mine însămi? Din fericire, iubirea trăiește mai mult decât noi. Spun asta parcă sigură că o voi găsi prin coșul de gunoi ca pe o bijuterie aruncată din greșeală și pe care vreau să o găsesc. Vărs coșul de gunoi acumulat în timp, undeva chiar la picioare și râcâi în el ca un cerșetor care nu are ce mânca. Am în frigider destule, dar uneori nevoia de a fi vierme mă determină să caut printre mere putrezite. Citeam undeva că vietăților cu creier mic le plac mirosurile neplăcute, de exemplu unii câini mănâncă excremente, ce să mai spun de viermi. Ei bine, da, asta fac și unii oamenii care scormonesc în trecut, dau dovadă de același creier. Nici eu nu sunt departe, așa că am scris ce am văzut!
Trecutul este ca un mamut mort în glaciațiunea cuaternară și pe care acum îl dezgrop, blana, carnea sunt intacte, doar ochii închiși, ce naiba faci când te pomenești cu o astfel de vietate pe pagină?! „Optimizarea de sine” se face cu post, rețineri, așa citeam în tren într-o revistă cancan, îmbunătățirea se face mai ales prin despărțiri, separări, de oameni, de trecut, de celule.
Altădată, eram la metrou, abia ieșisem din tren și voiam să urc scările, în fața mea era ea, o femeie bătrână cu două sacoșe în mâini, îmi amintesc perfect, mersul legănat, greoi, atent, era iarnă, iar treptele erau umede, murdare și alunecoase de la zăpada trecătorilor care se lipise pe tălpile cizmelor. Atunci i-am zis șoptind din spate, nu cred că m-a văzut prea bine, dacă-mi dă voie s-o ajut, nu a întors capul prea mult și a zis da. Când am ajuns afară am întrebat-o în ce direcție merge, mi-a făcut doar semn, era foarte obosită, i-am zis că și eu merg tot într-acolo, apoi la prima intersecție am privit înapoi, era mult în spate și mi-a făcut semn că merge tot înainte, eu la fel i-am zis din nou. La un moment dat eu m-am oprit în dreptul unei case, am pus cele două bagaje jos și i-am zis că rămân acolo, și ea a replicat: Și eu! Am intrat în curte, i-am ținut poarta, zăpada era foarte mare, a trebuit să car sacoșele pe rând, știam la subsolul clădirii câteva studente care locuiau cu chirie, m-am gândit ca e mama vreuneia dintre ele. Dar ea mă aștepta înăuntru clădirii, nu s-a dus la subsol, am urcat împreună pe scările de lemn. La etajul unu, eram cu mâna pe sonerie și ea a zis: Și eu tot aici merg! Apoi a deschis el, mirat, foarte mirat, ca în fața unei minuni care nu se întâmplă decât o singură dată în viață, femeia a zis: Ce vezi în fața ochilor e adevărat, mama și iubita ta. Să vedem pe care primești?! Și el a zis: Vă primesc pe amândouă… atunci am râs știind că nu mai e cale de întoarcere, nici spre metrou, nici spre mine, nici spre niciunde.
Dar și ce nu vezi în fața ochilor este adevărat, bunăoară: Scrie ce vezi! – de-a lungul timpului capătă o anume îndoială, lipsa de credibilitate scade, viața însăși acoperă adevărul parcă mai mult, în urmă rămân povești precum bijuteriile de familie care nu se dă decât membrilor ei, pentru altcineva nu are valoare, simple tinichele. Trebuie să mai pui de la tine puțină strălucire să se vadă de la distanță. Peștii vin la undiță atrași de scânteieri, fiecare țintă are momeala ei, peștii mari se prind și cu momeală îndulcită, cu ulei de piersică și alte artificii 😊
Cineva acum câteva zile m-a întrebat dacă-i dau un interviu despre cartea mea, i-am spus politicos că am o singură carte, de 58 kg și 165 cm și că nu o poate citi pentru că e într-un singur exemplar care e e cumpărat deja de mulți ani de pe vremea când cartea avea paginile albe și nici nu știa de izvoarele care aveau să țâșnească și să stropească în stânga și dreapta cerneluri. Practic că nu am ce să vă spun, nici măcar nu se poate licita, prețul ar fi exorbitant și nimeni pe Terra nu poate plăti în stele și praf de pe Lună, de altfel, lucrurile stau chiar așa, el chiar a fost la Houston și de la magazinul de suveniruri a cumpărat o rachetă mică, o jucărie de 10$ și o punguță, de altfel, infimă, de 5$ cu praf de pe Lună, cei care ați fost, poate știți că se poate cumpăra, pulberea a fost adusă pe Terra de către expedițiile care au fost acolo după 1969.
Apoi, cărțile! Nu trebuie citite neapărat, trebuie însă să ai cărți, având cărți tot timpul în casă ai de fapt niște ferestre ascunse, ba pe noptieră, ba sub pat, ba sub pernă, ba prin valize, depozitate, pe care le poți deschide oricând. Scări de incendiu pe care să te refugiezi la nevoie.
Aici vara nu se termină niciodată, de unde și un sentiment de neliniște, tot aștept o ploaie, o furtună, frunzele să cadă, dar nimic nu-mi modifică starea, faptul că anotimpul se schimbă indică și trecerea timpului, dar nu, vara aici nu se termină niciodată, e ca și cum e greu să fii bine dispus mereu, să auzi ciripituri, miorlăituri, mereu rochii, sandale, îmi place vara care are capricii, tunete, fulgere, care se și consumă, care are început și sfârșit. Aici vara nu se termină niciodată – poate fi interpretat că aici pe foi, aici în mine sau mai ales aici în orașul în care locuiesc.
Stratul de mortar cu care se acoperă pereții pentru a proteja de igrasie, perfect neted și cu o aparență agreabilă cu timpul se dezintegrează, încet, încet, umezeala, frigul, căldura, bacteriile, furnicile contribuie neplăcut și fac ca tencuiala să crape și până la urmă să cadă; la fel se întâmplă când povestesc, mult timp repar, corectez, până când scrisul capătă patină, o pojghiță care creează o senzație anume, de vechi, autentic și dacă uneori acest lucru nu se poate apelez la vopsea artificială, verde, corozivă pentru a da acel lustru decorativ cu falsa impresie de uzat, tocit, trecut prin viață. Prin urmare, mulțumesc tuturor celor care îmi scriu în privat și mă consolează, îmi trimit flori, felicitări sau condoleanțe, mă invită la cafea, însă nu scriu texte autobiografice! Cum e de crezut că am o mare la purtător în care plonjez zi de zi?! Nu sunt cormoran. Cormoranul dacă nu e recompensat pe măsură refuză cooperarea, nu pot fi și pescar și pasăre în același timp, inelul de la gât care nu dă voie peștelui să alunece pe esofag mă strânge, pot colabora cu mine însămi doar dacă se produc mutații, dar sunt obișnuită cu anomaliile.
