La Clinică

Azi la prima oră am făcut o radiografie la coloană.

Mai întâi am bestecăit pe niște străduțe din Drumul Taberei, care erau teribil de asemănătoare, după ce Waze-ul mă lăsase în mijlocul uneia, că cică „ați ajuns la destinație”.

Loc de parcare, neam; peste tot cetățenii din Drumul Taberei își marcaseră parcările cu vopsea proaspătă, de-mi era frică și să mă gândesc că aș putea visa vreodată să îndrăznesc să parchez acolo sau dincolo, sau mai așa, pe undeva. În cele din urmă am găsit un gard cu mașinile norocoșilor muritori parcate acolo și m-am băgat și eu între două, să nu mă plouă.

Apoi m-am conversat în succesiune cu două doamne care făceau curat și care m-au îndemnat să perseverez. „Clinica e dincolo de bloc”, mi-a spus prima, și a fluturat mâna într-o direcție unde, într-adevăr, se vedea un bloc. A doua doamnă a fost mult mai detaliată: „Mergeți așa, și dacă nu e prima la stânga, nici a doua, atunci e sigur a treia”. Cum în viață am căutat mereu echilibrul, am luat-o la stânga pe a doua stradă, că, cine știe?, poate după a treia la stânga s-ar fi terminat străduțele…

Eram foarte-foarte atent pe unde merg, cu două scopuri: (1) să ajung la clinică; (2) să pot reconstitui ulterior pe unde am mers, ca să-mi regăsesc mașina la întoarcere. Eram „meta”: uite, acum merg pe aici, îmi ziceam, și am venit dincoace. La întoarcere, urma să fie pe dos, elementar, dragul meu Watson…

Pe scurt: am găsit clinica.

Aici, aerul meu pierdut a întărit instinctul matern al personalului medical, laolaltă cu cel auxiliar. Am avut de completat un snop de foi, iar unde nu știam ce să scriu, săream. De pildă, nu știam ce atitudine să iau la rubrica „Sunteți însărcinată?” Dacă scriam „nu”, aș fi părut femeie, ceea ce ar fi contrazis numele meu de bărbat, scris cu verzale de vreo 7 ori. Cu această dilemă frământându-mă, am greșit de vreo două ori trecând prenumele la nume deși era rubrică separată pentru prenume; dar mi-am “corectat” eroarea punând paranteze la prenume acolo unde era numele și mai scriind o dată prenumele acolo unde era prenumele. Las’ să fie, că nu strică…. mi-am spus încrezător și am întins snopul de foi completate Doamnei Doctor, care m-a luat la radiografiat.

Nici mama nu s-ar fi purtat mai frumos cu mine decât Doamna Doctor. Am mai avut un moment de ezitare când m-a întrebat de greutate, fiindcă pe cântarul de sus am una, și pe cântarul de jos am alta, și m-am gândit: la care cântar să mă raportez? M-am decis să fac o medie între cele două cântare, că așa mi se pare corect — și apoi am fost radiografiat față și profil, cu un șorț interesant, cam cum au măcelarii. Între cele două sesiuni mă mai uitam prin cameră unde tot apărea semnul ăla galben, cu Danger (nu era cândva și un cap de mort?), pe ideea că nimeni n-are ce căuta acolo. Deci totul era perfect.

Doamna Doctor mi-a adus curând filmele și mi-a spus cu mixed feelings: vedeți, aici e nițel strâmbă coloana. Așa are tot tineretul azi, de la calculator…

Atunci, vocea mea exterioară, realistă, socială a spus:

„Ei, eu nu mai sunt tânăr, Doamna Doctor!…”

Iar vocea mea interioară și intimă, infantilă, a spus în forul meu lăuntric:

„Ce bine că sunt tânăr, chiar și cu coloana strâmbă!…”

Apoi am plecat pe aceleași străduțe reconstituite perfect în îndărătul lor, mi-am găsit mașina, iar Waze-ul m-a adus pe scurtături până acasă, unde dormeau toți, și fetele, și motanul, ca și cum nimic nu se întâmplase.