Poezia Anei Blandiana la momentul 1989 (I)

La 33 de ani de la momentul 1989, care marchează sub raport istoric colapsul regimurilor comuniste în Europa de Est (în ceea ce era numit „lagărul socialist”), iar sub raport cultural, sfârșitul unei epoci literare, definită neutru, aproape impersonal, „literatura română postbelică”, o privire retrospectivă și recuperativă asupra poeziei scrise de Ana Blandiana în interiorul acestei epoci trecute va oferi posibilitatea unei duble evaluări. Pe de o parte, asupra nivelului atins de poezia românească în epoca regimului comunist, și mai exact, până aproape de finele acestuia, când a apărut antologia Anei Blandiana Poezii, în colecția canonică Biblioteca pentru toți (BPT), în aprilie 1989.¹ Blandiana fiind o poetă reprezentativă pentru generația 60 și pentru lirica românească scrisă și publicată în timpul regimului trecut, imaginea obținută prin analiză, interpretare și evaluare a poeziei sale poate fi proiectată asupra poeziei unei epoci. Modul în care este gândită poezia în interiorul unui regim totalitar întins pe patru decenii, felul în care scriitorii adoptă anumite strategii pentru evitarea injoncțiunii ideologice și a epurărilor tematice și problematice operate de Cenzură, referențialitatea deghizată simbolic și „liric” pentru ca publicul cititor să o recunoască sub enunțurile aluzive — toate acestea definesc nu numai poezia Anei Blandiana, ci și creația unei întregi direcții artistice, în epoca trecută. Un set de codificări simbolice și artistice, propriu poeziei românești în anul de răscruce 1989, poate fi regăsit în poezia antologată a Anei Blandiana și apărută, în condițiile epocii, foarte aproape de sfârșitul acesteia.

Pe de altă parte, evaluarea liricii poetei din generația 60 nu privește numai calitatea acesteia de document poetic al unei generații literare și al unei epoci istorice. Înainte chiar de a fi reprezentativă pentru aceste categorii socio-culturale mai largi, poezia Anei Blandiana se prezintă ca un univers poetic propriu, ca un sistem de semne organizat într-un mod particular și personalizat. Altfel spus, înainte de a fi vocea unei generații și protagonist al unei epoci literare, Ana Blandiana este o voce personală, greu confundabilă, aparte de liniile — și ele distincte — ale unor Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru, Angela Marinescu. În mod evident și vizibil pentru cine i-a citit poezia, versurile Anei Blandiana diferă semnificativ de cele ale poeților și poetelor din această enumerare, iar diferențele atestă complexitatea tabloului generaționist și, nu mai puțin, nivelul artistic atins de poezia românească în timpul epocii trecute. Considerând creația poetică a Anei Blandiana așa cum a fost ea antologată în colecția canonică BPT, în aprilie 1989, cu numai câteva luni înainte de momentul decembrie 1989, al sfârșitului regimului comunist în România, voi introduce în cursul analizei o altă antologie a poetei, apărută însă în condiții de libertate, în 2008: Poeme. 1964-2004.² Compararea celor două antologii, una apărută în condiții de cenzură, într-un regim totalitar, în România anului 1989, alta în contextul epocii actuale, postrevoluționare, în 2008, va arăta nu numai strategiile subversive ale poetei și eficiența acestora în unele texte, ori „evazionismul” liric din altele, ci și limitele Cenzurii în a identifica situațiile „cu probleme” de ordin ideologic și a le elimina din manuscris înainte de publicare.

Comparația făcută între cele două antologii va arăta, totodată, și ce a considerat autoarea ca fiind reprezentativ, din creația ei poetică, pentru jalonarea prin antologare a unui parcurs mai amplu. În ambele cazuri, antologarea a avut girul poetei ori a reprezentat chiar opțiunea ei primă, spre deosebire de situațiile în care un critic sau un istoric literar alege, conform gustului propriu, textele din sumarul antologiei unui poet. Cele două antologii arată prin urmare, la distanță de ani între ele, ce a considerat Ana Blandiana ca fiind reprezentativ pentru propria ei creație și evoluție poetică. Ce se regăsește în sumarul ambelor antologii, una apărută în condițiile unui regim totalitar, alta în cele ale unui regim democratic, poate fi considerat, sub raport logic, conținutul textual considerat definitoriu de poeta însăși. Numitorul comun al celor două antologii, una din 1989, alta din 2008, este poezia Anei Blandiana așa cum fusese ea scrisă, publicată și antologată la momentul 1989, în ce considera autoarea că avea ea mai personal, mai ilustrativ, mai reprezentativ și exponențial. Înainte de a deveni imaginea multifațetată proiectată de critica și istoria literară, o antologie de autor este o imagine de sine.

În sumarul antologiei din 1989 sunt cuprinse poeme din nouă volume, la care se adaugă o secțiune de Inedite. În ordine, volumele din care s-a antologat pentru volumul din colecția BPT sunt următoarele: Persoana întâia plural (1964), Călcâiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), Cincizeci de poeme (1970), Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Poezii (1974), Somnul din somn (1977), Ochiul de greier (1981), Stea de pradă (1985). Antologia din 1989 se încheie printr-o secțiune de poeme inedite la acea dată, primul fiind Arhitectura valurilor, ce va da titlul primului volum de versuri postrevoluționar al Anei Blandiana, apărut în 1990. În antologia din 2008, poemul care a dat titlul volumului din 1990 este re-intitulat Arhitectură-n mișcare, aceasta fiind unica diferență față de poemul ce apărea în antologia din 1989 la secțiunea de inedite. În rest, textul poemului este identic în ambele antologii. Aceasta și datorită „evazionismului” liniștitor pentru Cenzură al poemului respectiv, care începe cu versurile:

Cine și ce ar putea să oprească vreodată

Această arhitectură-n mișcare

Mereu renăscând și murind

Asemenea versuri, ca și celelalte din poemul Arhitectura valurilor din 1989 devenit Arhitectură-n mișcare în 1990, nu puneau „probleme” Cenzurii din regimul trecut, dovadă că au și apărut în antologia canonică din colecția BPT. În schimb, patru texte din antologia din 2008, care apar în sumar între volumele Ochiul de greier (1981) și Stea de pradă (1985), nu au apărut în antologia din 1989, tocmai fiindcă aveau un conținut și o tonalitate de o subversivitate, așa zicând, manifestă. Ceea ce era „ascuns” era de fapt foarte clar pentru publicul românesc din 1989, apăruse în revista „Amfiteatru” în 1984 și determinase, din partea decidenților ideologici în sferă culturală, o a doua interdicție aplicată poetei, după cea din prima ei tinerețe. De Cenzură nu au mai trecut, pentru a rămâne în sumarul antologiei din 1989, cele patru texte care apăruseră în „Amfiteatru” cinci ani mai devreme, stârnind un uriaș efect de ecou pe scena literară și culturală. A doua oară, toleranța Cenzurii a fost zero pentru aceste poeme, astfel că nici unul dintre ele nu apare în antologia din 1989. Iată Cruciada copiilor, care va fi reluat în antologia din 2008, poem cu trimiteri explicite, transparente, la politica ceaușistă a creșterii natalității prin decretarea avorturilor ca ilegale și interzicerea lor:

Un întreg popor

Nenăscut încă

Dar condamnat la naștere,

Foetus lângă foetus,

Un întreg popor

Care n-aude, nu vede, nu înțelege,

Dar înaintează

Prin trupuri zvârcolite de femei,

Prin sânge de mame

Neîntrebate.

Poemul este pregnant și impresionant chiar pentru un cititor tânăr de astăzi, lipsit de referentul existenței colective dinainte de Revoluția din decembrie 1989, în regimul ceaușist ce făcuse numeroase victime printre femeile care aleseseră să avorteze ilegal.³

În celelalte poeme din grupajul din revista „Amfiteatru”, supuse cenzurării și neincluse în antologia din 1989⁴, avem faimoasa imagine a poporului „vegetal”, în Eu cred, trimiteri simbolice la „gratii” și la „fuga” cu articol hotărât, în Delimitări, precum și un inventar al „Epocii de Aur”, cum se (auto)numea epoca lui Nicolae Ceaușescu, în Totul. Poemul acesta din urmă, pe care îl voi cita integral, este absolut remarcabil sub raport literar, dar și ca document al unui regim politic, social și istoric aflat în faza lui terminală. Realismul documentar impregnează aici materia „lirică” și îi dă o cu totul altă direcție decât aceea a evazionismului poetic și artistic. Poemul panoramează și totodată radiografiază prezentul bolnav al unei epoci:

Frunze, cuvinte, lacrimi,

cutii de chibrituri, pisici,

tramvaie câteodată, cozi la făină,

gărgărițe, sticle goale, discursuri,

imagini lungite de televizor,

gândaci de Colorado, benzină,

stegulețe, portrete cunoscute,

Cupa Campionilor Europeni,

mașini cu butelii, mere refuzate la export,

ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,

întâmpinări la aeroport, cico, batoane,

Salam București, iaurt dietetic,

țigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,

zvonuri, serialul de sâmbătă seara,

cafea cu înlocuitori,

lupta popoarelor pentru pace, coruri,

producția la hectar, Gerovital, aniversări,

compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,

vin de regiune superior, adidași,

bancuri, băieții de pe Calea Victoriei,

pește oceanic, Cântarea României,

totul

Majoritatea constituenților acestei panorame au sensul obscur pentru cititorul tânăr din prezent, dar întru totul precizat pentru cel din generațiile precedente, cu experiența directă a realității ceaușiste aici expuse. Ca și în cazul altor poeți subversivi, precum Ileana Mălăncioiu sau Mircea Dinescu, lirica se pretează în cazul de față unor lecturi complet diferite, în funcție de (non)apartenența cititorului la epoca pe care Totul o panoramează. Lectorul din interiorul epocii recunoaște imediat absolut toate trimiterile (de la „mașini cu butelii” la „mere refuzate la export”, de la „cafea cu înlocuitori” la „producția la hectar”, de la „adidași” la „băieții de pe Calea Victoriei”), în timp ce lectorul născut și format după încheierea acestei epoci va depune serioase eforturi detectivistice pentru a se edifica asupra a ceea ce înseamnă în context „adidași” ori „mere refuzate la export”. Poemul este deci perfect realist pentru cititorul „vechi”, care a trăit epoca trecută, și aproape suprarealist pentru cel „nou”, care nu a trăit-o.

Secționarea și desprinderea poeziei de referentul ei social, de existența cotidiană și concretă a omului, de realitatea înconjurătoare văzută și expusă tranzitiv, fuseseră încurajate până la a fi normate de forurile ideologice diriguitoare în terenul literaturii noastre. Generația 60 în ansamblul ei fusese direcționată partinic nu în sensul realismului socialist, precum în cazul generației precedente, ci în acela al unui modernism evazionist, oferit ca o poetică poeților înșiși. Dar, după cum se poate vedea retrospectiv, o parte din autorii importanți ai generației 60, și printre ei Ana Blandiana ori Ileana Mălăncioiu, își fisurează în mod voit, programatic, această poetică evazionistă, alegând direcția opusă, a realismului social, politic și istoric. În Totul, Blandiana nu voia să facă poezie în sine, suficientă sieși, separată de realitatea epocii în care o scria, ci, dimpotrivă, să vorbească despre realitatea acelei epoci prin intermediul poeziei. Versurile din Totul nu sunt „pure”, gratuite și evazioniste, ci referențiale, descriptive, realiste, explicite.

–

Studiu dintr-un volum colectiv în pregătire, dedicat Anei Blandiana — Devenirea continuă, Vydala Univerzita Komenskeho v Bratislave, 2022

NOTE

¹ Ana Blandiana, Poezii, prefață de Eugen Simion, notă biobibliografică de Elena Murgu, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, 1989, 238 p.

² Ana Blandiana, Poeme. 1964-2004, ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2008, 384 p.

Pe contra-pagina din deschiderea acestei antologii, unde este făcută o prezentare biobibliografică a poetei, se menționează într-un alineat distinct, făcut după cel al Premiilor literare, că autoarea a avut interdicții de publicare în anii: 1959-1964, 1985, 1988-1989.

³ O imagine prozastică asupra tragediei femeilor din România obligate să avorteze ilegal și clandestin a oferit o altă autoare, Gabriela Adameșteanu, în romanul Fontana di Trevi (2018). Episodul avortului făcut de Letiția Arcan este îngrozitor, la lectură, atât pentru cei care au trăit epoca trecută, cât și pentru cei care nu au trăit-o.

⁴ În Dicționarul Scriitorilor Români (coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), Ion Pop rezumă astfel cele întâmplate după publicarea grupajului de poeme în „Amfiteatru”: „Un ciclu de poeme din rev. Amfiteatru (1985) declanșează conflictul cu oficialitatea, acutizat în 1988 prin versurile din vol. Întâmplări de pe strada mea, care-i aduc poetei interdicția de a publica. Totuși, în 1989 îi apare o culegere antologică de Poezii, cu o pref. de E. Simion.” (DSR, I, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, pp. 294-295).

De remarcat că poemele din volumul Întâmplări de pe strada mea, apărut în 1988, nu sunt antologate în antologia Poezii din 1989 (ceea ce e explicabil prin aplicarea constrângerilor Cenzurii), dar nici în antologia Poeme. 1964-2004 din 2008 (pentru care interdicțiile Cenzurii rămăseseră de domeniul trecutului).